S-a iscat iarăși tulburare mare în jurul sacului bugetar, stimabile, acel sac celebru care, deși mereu golit, rămâne suspect de greu. Se spune, bibicilor, cu gravitate de ședință prelungită, că onorabilul Ilie Bolojan, poreclit și Ilie Sarakie, cunoscut pentru pasiunea sa pentru ordine, tabele și lipsa de toleranță pentru dezordinea contabilă, ar fi pus în mișcare o nouă metodă de administrare: sacul nu se mai scutură, ci se rotește.
„Bolo rotește sacul… să nu-l roadă șoarecii!” — iată formula care a făcut carieră în cancelarii, bufete și studiouri de analiză, unde fiecare expert o interpretează altfel, dar toți sunt de acord că sună îngrijorător de eficient. Căci în politikia noastră dâmbovițană, rotația nu e doar un procedeu mecanic, ci un întreg sistem filosofic: dacă nu mai știi ce e în sac, îl învârți. Dacă nu mai ies cifrele, le rearanjezi. Dacă apar întrebări, se face o comisie de rotație a răspunsurilor.
De partea cealaltă, scena politică tradițională privește cu un amestec de neliniște și nostalgie. PSD, ca gardian al echilibrului cunoscut, ridică sprânceana și întreabă: „Dar de ce atâta grabă? Sacul mergea și așa, încet, dar predictibil!” La care susținătorii rotației răspund sec: „Mergea, da. Dar mergea în cerc.”
Între timp, companiile de stat „profitabile” privesc spectacolul ca niște personaje dintr-o piesă în care decorul se schimbă mai des decât textul. Ba sunt strategice, ba sunt eficiente, ba sunt intangibile — depinde cine intră în scenă și din ce parte a sacului privește. Iar cetățeanul, spectatorul etern al acestei comedii administrative, notează mental că în România nu există stagnare. Există doar rotație continuă a problemelor, astfel încât nimic să nu apuce să se așeze… nici măcar responsabilitatea.
Finalul rămâne, stimabili contributivi, ca de obicei, deschis și ușor învârtit: sacul se rotește, vorbele se rotesc, iar șoarecii — dacă există — probabil se întreabă cine conduce, de fapt, acest carusel bugetar.
