În mass-media locală din Iași, asistăm în aceste zile la un spectacol bizar de auto-glorificare și justițiarism de fațadă. Reprezentantul publicației REPORTER, sub pretextul eliminării „interpretărilor conspiraționiste” din jurul cazului Toader, a simțit nevoia să predice public despre cum „persoana sa fizică nu există, fiind doar un spirit și o grilă de reguli”. Dincolo de exercițiul de egocentrism, ieșirile sale recente reprezintă o radiografie perfectă a ipocriziei profesionale și a standardelor duble.
Nimeni nu contestă legitimitatea investigației jurnalistice în sine; ca demers de presă, aducerea la lumină a unor mărturii și indicii dintr-un mediu universitar este un act firesc. Marea problemă a acestui profil de „vârf de lance” mediatic apare atunci când jurnalistul își depășește atribuțiile, confiscă rolul de magistrat și instigă publicul la ură. În momentul în care voci independente din spațiul public au atras atenția că, din punct de vedere legal și deontologic, trebuie să ținem cont de prezumția de nevinovăție până la o sentință definitivă, reacția REPORTER a fost de o agresivitate uluitoare.
Nu înțelegem de ce un jurnalist simte nevoia să instige oamenii să pună la zid și să dea cu pietre într-un inculpat, transformându-l a priori într-un vinovat cert înainte ca o instanță să se pronunțe. Această grabă de a genera un linșaj public este cu atât mai greu de înțeles cu cât istoria recentă a presei ieșene este plină de exemple care ar fi trebuit să îndemne tocmai la prudență și solidaritate în jurul principiilor de drept.
Să privim realitatea factuală, dincolo de simpatii: patronul publicației 7 Est a fost, la rândul său, ținta unor plângeri la procuratură venite din partea unui personaj controversat, actual om de afaceri specializat ( mai nou) in înscenari , fost specialist în diluări și sifonări fiind luat și pus la zid în urma unor inscenari grotesti la care au pus umarul chiar si institutii ale statului,care au datoria(printre altele) de a stabili ADEVARUL. La fel, însuși fondatorul REPORTER, Gabriel Gachi, a trecut prin propriul calvar penal, fiind anchetat și ulterior condamnat de judecători pentru conducere sub influența alcoolului.
În niciuna dintre aceste situații, rolul presei nu este de a acuza procurorii sau de a contesta mecanismele Codului Penal. Procurorii își fac meseria, adună probe și trimit dosare în instanță – acesta este rostul lor în arhitectura statului.
Însă, linia roșie pe care un jurnalist nu are voie să o calce niciodată este confuzia dintre acuzație și vinovăție. Până când o instanță de judecată nu pronunță o sentință definitivă, nicio persoană – fie că este un simplu cetățean, un fiu de demnitar sau un patron de ziar – nu poate fi lapidată public.
Oamenii din presă ar trebui să fie primii care manifestă solidaritate față de litera legii atunci când ei înșiși sau alții sunt puși la stâlpul infamiei fără o condamnare definitivă. Dacă tu însuți ai simțit ce înseamnă să fii expus oprobiului public înainte ca legea să se pronunțe definitiv, cum poți manifesta o lipsă totală de empatie și scrupule, transformându-te în instigatorul mulțimii?
Răspunsul este simplu: Complexul de Mesia. Pentru acest profil de justițiar de tastatură, oricine nu aplaudă frenetic verdictele date în propria redacție devine automat un inamic.
Atunci când jurnalismul coboară din zona faptelor verificabile în zona execuțiilor publice și a instigării la ură, își pierde exact esența: credibilitatea. Publicul merită rigoare și respectarea legii, nu lecții de morală predate de pe un piedestal fisurat de propriile vulnerabilități penale.
