Zilele trecute, un fost mare „comandant” de redacție din epoca de aur a presei locale a ieșit public să tune și să fulgere. Condamnă vehement, cu un vocabular medical apocaliptic, „cancerul” din televiziunile naționale și servilismul jurnaliștilor de curte ai marilor moguli. Privit din afară, textul lui pare o mostră de intransigență și curaj civic. Privit din interior, de către cei care au fost în tranșeele acelei epoci, este doar un exercițiu grotesc de ipocrizie.
Nimeni nu cere perfecțiune. În capitalismul sălbatic al anilor ’90, presa a fost obligată să facă compromisuri mari pentru a supraviețui. Toată lumea înțelege asta. Facturile redacțiilor trebuiau plătite, tipografiile costau, iar „câinele de pază” trebuia cumva hrănit ca să poată lătra.
Dar există o linie roșie foarte groasă între compromisul supraviețuirii și complicitatea îmbogățirii.
Când ai fost „agenția locală” a marilor inginerii financiare de tip SAFI, girând din pix prăbușirea economiilor unor oameni simpli; când ai folosit puterea ziarului pentru a deveni consilierul din umbră al „băieților deștepți” și a devaliza, prin interpuși, hotelurile și clădirile orașului; și mai ales, când ai făcut toate astea în timp ce reporterii tăi de execuție munceau pe salarii de mizerie, descoperind peste ani că le-au fost șterse bucăți întregi din cartea de muncă… atunci ai o singură datorie morală: să taci naibii din gură.
Dacă ai făcut averi colosale transformând jurnalismul în bâtă de șantaj sau monedă de schimb, iar apoi ai vândut totul și te-ai retras la umbra milioanelor sau prin insule exotice, ai măcar decența să te dai la fund. Dispari în peisaj și bucură-te de banii strânși.
Să te urci însă pe un soclu de carton, să pozezi în statuie a moralității și să arăți cu degetul plin de cerneală spre „corupții de azi” necesită un tupeu istoric.
Cerneala de pe mâini nu se spală cu postări justițiare pe Facebook, mai ales când a fost cumpărată din anii de pensie furați de la oamenii care ți-au clădit, prin munca lor, imperiul din care te-ai îmbogățit.
