Un ieșean care lucra ca inginer electronist la Tehnoton și-a pierdut trei degete de la mâna stângă în timpul stagiului militar, într-un accident produs la Pitești, în octombrie 1977. La aproape 50 de ani de la tragedie, Tribunalul a stabilit că evenimentul trebuie încadrat ca accident de muncă. Ministerul Apărării a susținut că incidentul nu putea fi considerat accident de traseu și a invocat o lege intrată în vigoare abia în 2006. Instanța a considerat însă că legea nu putea fi aplicată retroactiv. Cei 50.000 de euro ceruți drept daune morale au fost respinși.
Un accident produs în urmă cu aproape cinci decenii a făcut obiectul unui litigiu îndelungat între un fost militar și Ministerul Apărării Naționale. Reclamantul a cerut instanței să constate că evenimentul din 9 octombrie 1977, în urma căruia a suferit o vătămare gravă la mâna stângă, reprezintă un accident de muncă și să îi fie recunoscute drepturile care decurg din această calificare.
Dosarul a trecut prin două cicluri procesuale. Prima hotărâre a Tribunalului a fost casată de Curtea de Apel, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare. În urma reanalizării, Tribunalul a stabilit că accidentul trebuie încadrat ca accident de muncă.
În schimb, instanța a respins cererea prin care reclamantul solicita 50.000 de euro cu titlu de daune morale, considerând că prejudiciul moral nu a fost dovedit.
Accidentul în timpul serviciului militar
Potrivit actelor analizate de instanță, reclamantul își efectua în anul 1977 serviciul militar obligatoriu. Fusese încorporat la data de 24 iunie 1977 și era încadrat la o unitate militară.
La 9 octombrie 1977, în timp ce se deplasa către unitatea militară, a suferit un accident în urma căruia a avut amputări traumatice la mâna stângă.
Instanța reține, pe baza documentelor medicale aflate la dosar, că reclamantul a suferit „amputația traumatică a degetului 5, a ultimelor două falange de la degetele 3, 4 și a ultimei falange a degetului 2 de la mâna stângă”.
Accidentul avea să îi schimbe, potrivit susținerilor sale, parcursul profesional și situația materială.
Reclamantul a arătat că, înainte de efectuarea serviciului militar, era angajat ca electronist la întreprinderea Tehnoton, în baza unui contract individual de muncă pe durată nedeterminată.
După lăsarea la vatră, la 4 noiembrie 1977, acesta a susținut că și-a pierdut locul de muncă și că ulterior nu a mai reușit să ocupe un alt post corespunzător calificării sale profesionale.
Potrivit afirmațiilor sale, în anii care au urmat a fost considerat invalid, însă nu a beneficiat de sumele compensatorii pe care le considera datorate persoanelor aflate într-o asemenea situație.
Procesul-verbal întocmit la două zile după accident
Una dintre principalele probe analizate de Tribunal a fost procesul-verbal nr. 5180 din 11 octombrie 1977.
Documentul fusese întocmit de o comisie formată din cadre militare, desemnată pentru stabilirea cauzelor accidentării.
Concluzia comisiei, consemnată în procesul-verbal, a fost explicită:
„Ținând seama de împrejurările accidentului, sold. ####### M. #######, tragem concluzia că acesta s-a accidentat în timpul și din cauza serviciului”.
Un alt document important a fost certificatul medical nr. 1297/71 din 4 noiembrie 1977, emis de o comisie de expertiză medico-militară.
Potrivit instanței, acest document indica drept cauză a invalidității reclamantului accidentul „survenit în timpul și din cauza serviciului militar”.
Tribunalul a considerat relevante aceste înscrisuri deoarece au fost întocmite în perioada imediat următoare producerii accidentului.
Reclamantul susține că locuia efectiv la adresa viitoarei sale soții
Unul dintre punctele disputate în proces a fost traseul pe care reclamantul îl urma în momentul accidentului.
Acesta a susținut că, deși în actele sale de identitate figura domiciliul părinților, la momentul producerii accidentului locuia în fapt, în mod stabil, la adresa viitoarei sale soții.
Reclamantul a explicat că, în anul 1977, avea 22 de ani, nu era proprietarul vreunui imobil, iar actele de identitate fuseseră întocmite în perioada minoratului, când se afla în întreținerea părinților.
Potrivit susținerilor sale, după ce a cunoscut-o pe femeia care avea să-i devină soție, a locuit în mod stabil la adresa acesteia.
El a susținut că acesta era spațiul în care locuia efectiv și de unde se deplasa către unitatea militară.
În acest context, reclamantul a invocat și noțiunea de domiciliu, susținând că aceasta nu trebuie interpretată exclusiv prin raportare la adresa înscrisă formal în actul de identitate.
Drumul către unitatea militară și accidentul din Triaj
Potrivit relatării reclamantului, adresa la care locuia viitoarea sa soție se afla în apropierea fostului Triaj ######, care, în anul 1977, era deschis circulației pietonale.
Acesta a susținut că locuitorii zonei foloseau în mod obișnuit un traseu care presupunea traversarea căii ferate prin zona Triajului și continuarea drumului către centrul orașului.
Ieșeanul a arătat că acesta a fost și traseul pe care a început să îl urmeze în ziua de 9 octombrie 1977. Potrivit susținerilor sale, în jurul orei 18:00, a pornit către unitatea militară. Nu a mai ajuns la destinație. Accidentul produs în acea seară a avut drept consecință vătămarea gravă a mâinii stângi.
În proces, reclamantul a susținut că evenimentul trebuie calificat drept accident de muncă, având în vedere legătura sa cu serviciul militar.
Ministerul Apărării a respins cererea
Demersurile reclamantului pentru recunoașterea accidentului au continuat de-a lungul anilor. Potrivit susținerilor sale, în anul 2003 i-au fost transmise de către o unitate militară documentele referitoare la accident, respectiv procesul-verbal din 1977 și foaia de observație.
Ulterior, acesta a formulat mai multe memorii și cereri adresate unității militare și Ministerului Apărării Naționale.
În 2018, reclamantul a formulat o cerere către ministrul Apărării Naționale, prin care solicita clasificarea evenimentului din octombrie 1977 drept accident de muncă.
Prin adresa nr. CR 928/21.12.2018, Ministerul Apărării Naționale i-a comunicat că solicitarea nu poate fi soluționată favorabil. În răspuns, ministerul a invocat prevederile Legii nr. 319/2006 privind securitatea și sănătatea în muncă. Reclamantul a contestat răspunsul și, la 16 ianuarie 2019, a solicitat din nou reevaluarea evenimentului.
MApN: accidentul nu s-a produs pe traseul normal
Argumentul principal al autorității a fost că evenimentul nu putea fi încadrat drept accident de traseu.
Ministerul a făcut trimitere la art. 30 din Legea nr. 319/2006, potrivit căruia accidentul de traseu poate fi considerat accident de muncă atunci când deplasarea se face în timpul și pe traseul normal de la domiciliul lucrătorului la locul de muncă și invers, fără abateri nejustificate.
În cazul reclamantului, autoritatea a avut în vedere domiciliul înscris în actele de identitate.
Potrivit răspunsului transmis acestuia, la momentul respectiv figura cu domiciliul la o anumită adresă, iar accidentul se produsese în Triajul ######, despre care pârâtul a susținut că nu se afla pe traseul normal de deplasare.
Ministerul a considerat, de asemenea, că susținerea reclamantului potrivit căreia acesta se deplasa de la adresa concubinei sale nu era relevantă.
Concluzia MApN a fost că accidentul „nu este accident de muncă” și că nu poate fi atrasă răspunderea Centrului Zonal.
Tribunalul a respins argumentul bazat pe legea din 2006
În rejudecarea cauzei, Tribunalul a analizat în primul rând cadrul legal aplicabil.
Instanța a observat că accidentul s-a produs în anul 1977, în timp ce Legea nr. 319/2006, invocată de pârât, a intrat în vigoare aproape trei decenii mai târziu.
Prin urmare, Tribunalul a considerat că dispozițiile legii din 2006 nu puteau fi aplicate retroactiv unui eveniment produs în 1977.
„Accidentul a avut loc în anul 1977, legea invocată de pârât intrând în vigoare în anul 2006, astfel încât în mod evident că aceasta nu se putea aplica retroactiv unor fapte întâmplate cu mult înainte de adoptarea acesteia”, a reținut instanța.
Judecătorii au analizat în schimb legislația existentă la data producerii accidentului.
Tribunalul a făcut referire la art. 77 din Legea nr. 14/1972, care prevedea, între drepturile militarilor, și dreptul la pensie în cazul accidentelor sau bolilor care provocau invaliditate și care surveneau în timpul îndeplinirii obligațiilor militare.
Instanța: actele din 1977 arată că accidentul era legat de serviciu
Procesul-verbal din 11 octombrie 1977 și certificatul medical din noiembrie 1977 indicau legătura dintre accident și serviciul militar. Instanța a reținut că, potrivit actelor întocmite la momentul producerii evenimentului de către organele competente, accidentul fusese calificat ca fiind produs în timpul și din cauza serviciului.
„Din actele întocmite la data faptelor de către organe competente în constatarea și calificarea accidentelor ca fiind sau nu de muncă, rezultă că evenimentul nefericit a cărui victimă a căzut reclamantul a fost calificat drept accident de muncă, întrucât acesta a survenit în timpul și din cauza serviciului militar”, se arată în hotărâre.
Pentru Tribunal, acest aspect a fost decisiv. Instanța a apreciat că refuzul autorității de a recunoaște accidentul, bazat pe prevederile unei legi adoptate în 2006, nu putea fi menținut.
Procesul a mai trecut printr-o instanță
Instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 25 februarie 2016, a respins ca prescrise pretențiile pentru această perioadă și a respins excepțiile inadmisibilității și prematurității.
Pe fond, Tribunalul dispusese recunoașterea, începând cu 26 februarie 2016, a dreptului reclamantului la plata unor drepturi bănești rezultate din accident și obligase pârâta la plata a 5.000 de lei cu titlu de daune morale.
Ministerul Apărării a declarat recurs. Prin decizia din 29 iunie 2020, Curtea de Apel a admis recursul, a casat sentința Tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare.
Curtea a cerut instanței de fond să stabilească exact cadrul procesual, inclusiv actul administrativ contestat, dreptul subiectiv invocat, temeiul juridic, perioada pentru care se pretinde încălcarea dreptului și autoritatea publică considerată responsabilă.
În rejudecare, reclamantul a precizat ce solicită
După trimiterea dosarului spre rejudecare, Tribunalul i-a solicitat reclamantului să precizeze obiectul și temeiul juridic al acțiunii.
În urma precizărilor, instanța a stabilit că obiectul procesului îl reprezintă contestația împotriva refuzului pârâtului de a recunoaște evenimentul din 1977 ca accident de muncă și recunoașterea drepturilor care decurg din această calificare.
Ulterior, prin încheierea din 2 iunie 2021, Tribunalul a calificat în mod expres acțiunea ca fiind o contestație împotriva refuzului pârâtului de a recunoaște evenimentul ca accident de muncă, precum și o cerere privind acordarea de daune morale pentru prejudiciile pretins cauzate prin acest refuz.
Reclamantul a precizat, de asemenea, că nu solicită prin acest dosar obligarea pârâtului la plata efectivă a drepturilor de asigurări sociale, ci recunoașterea accidentului.
Instanța a respins și excepția prescripției
Ministerul Apărării a susținut că dreptul reclamantului era prescris. Pârâtul a arătat că reclamantul cunoștea încă din anul 2003 existența documentelor privind accidentul.
Tribunalul a respins însă excepția, raportându-se la obiectul acțiunii stabilit în rejudecare.
Pentru cererea privind recunoașterea accidentului, instanța a avut în vedere termenul prevăzut de Legea nr. 554/2004 și data comunicării răspunsului negativ al autorității.
Adresa contestată fusese emisă la 29 ianuarie 2019, iar acțiunea fusese introdusă la Tribunal la 26 februarie 2019.
Prin urmare, instanța a constatat că acțiunea fusese introdusă în termen.
Nici cererea privind daunele morale nu a fost considerată prescrisă, întrucât instanța a apreciat că termenul de trei ani a început să curgă de la momentul respingerii cererii de calificare a evenimentului ca accident de muncă, respectiv în anul 2019.
50.000 de euro pentru daune morale, respinși
În privința daunelor morale, soluția a fost însă diferită. Reclamantul a solicitat 50.000 de euro pentru prejudiciul moral pe care susținea că l-a suferit ca urmare a refuzului autorității de a recunoaște accidentul. Tribunalul a respins acest capăt de cerere ca nefondat.
Instanța a constatat că reclamantul nu a precizat în mod suficient în ce a constat prejudiciul moral și că, deși îi revenea sarcina probei, nu a făcut dovada acestuia prin probe.
„Simpla afirmație a reclamantului privind existența unui prejudiciu moral nu poate fi avută în vedere de instanță”, a reținut Tribunalul, în condițiile în care afirmația nu era susținută prin probe.
Prin urmare, suma de 50.000 de euro solicitată de reclamant nu a fost acordată.
Accidentul a fost recunoscut ca accident de muncă
În final, Tribunalul a considerat întemeiat primul capăt de cerere.
Instanța a dispus ca pârâtul să încadreze accidentul suferit de reclamant la data de 9 octombrie 1977 ca fiind accident de muncă.
Tribunalul a arătat că demersul reclamantului urmărea calificarea juridică a accidentului, calificare care îi poate deschide posibilitatea valorificării unor drepturi de asigurări sociale.
În același timp, instanța nu a acordat prin această hotărâre suma de 50.000 de euro solicitată ca daune morale.
De asemenea, Tribunalul a luat act că în cauză nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
