Accesul liber la justiție reprezintă una dintre garanțiile fundamentale ale statului de drept, orice persoană având dreptul de a se adresa organelor judiciare pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime.
În materie penală, exercitarea acestui drept se concretizează prin sesizarea organelor competente. Plângerea penală reprezintă unul dintre instrumentele procesuale prin care o persoană care se consideră victima unei infracțiuni aduce fapta la cunoștința organelor judiciare. De exemplu, în momentul în care constatați că v-au fost furate anumite bunuri, este necesar să încunoștințați organele judiciare prin înaintarea unei plângeri în cuprinsul căreia să declarați toate detaliile pe care le cunoașteți în legătură cu săvârșirea acelei fapte.
Pentru anumite infracțiuni este necesară formularea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, neintroducerea acesteia în termenul prevăzut de lege atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai trage la răspundere penală. Astfel, dacă în termen de 3 luni de la data la care a aflat despre săvârșirea faptei, persoana vătămată nu se adresează organelor de urmărire penală prin introducerea plângerii prealabile,făptuitorul care se face vinovat de săvârșirea infracțiunii nu va mai putea răspunde penal. Spre exemplu, lovirea sau alte violențe este una dintre infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale are loc doar ca urmare a introducerii plângerii penale de către persoana vătămată, în caz contrar, cauza urmând a se solda cu o soluție de clasare, dacă procesul se află în faza de urmărire penală, sau cu o soluție de încetare a procesului penal, dacă cauza se află în faza de judecată.
Instituirea acestui termen a fost necesară tocmai pentru a contribui la buna înfăptuire a justiției, întrucât, odată cu trecerea timpului, mijloacele de probă pot dispărea sau nu mai pot avea o reprezentare atât de clară și adevărată asupra celor întâmplate. Mai mult decât atât, termenul de 3 luni motivează persoana vătămată să iasă din pasivitate și să acționeze în vederea apărării drepturilor și intereselor ce i-au fost vătămate, legiuitorul încercând astfel să diminueze numărul cazurilor în care plângerea ar putea fi introdusă mult mai târziu, doar ca o dorință de răzbunare.
Deși în urma precizărilor făcute anterior am tinde să credem că sesizarea organelor de cercetare penală pare a fi mai mult un drept, există însă anumite situații în care devine o obligație juridică, legea sancționând neîndeplinirea acesteia.
În acest sens, codul penal reglementeazăinfracțiunea de nedenunțare, precum și omisiunea sesizării, stabilind în anumite condiții obligația unor persoane de a informa autoritățile cu privire la săvârșirea unor fapte penale. Spre exemplu, în cazul funcționarului public omisiunea sesizării poate constitui infracțiune atunci când acesta află despre săvârșirea unei fapte penale în legătură cu serviciul în care își îndeplinește atribuțiile și nu sesizează de îndată organele de urmărire penală.
Cu toate acestea, este important de menționat faptul că dreptul de acces la justiție nu poate fi interpretat ca o libertate de a formula orice acuzație, indiferent de adevărul acesteia. Astfel, dacă o persoană, în mod conștient, sesizează organele competente cu o plângere în cuprinsul cărei sunt relatate acte și fapte care nu sunt conforme cu realitatea, atunci dreptul de a sesiza organele judiciare excedează sfera licitului penal, ajungându-se la situația în care plângerea este formulată cu rea-credință. În acest din urmă caz, intervine din nou legea care sancționează fapta de inducere în eroare a organelor judiciare, sancționând-o cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda.
Există numeroase situații în practică în care persoanele care s-au făcut vinovate de săvârșirea acestei infracțiuni au fost condamnate, în acest sens voi facetrimitere la hotărârea nr. 413/2024 din 08.10.2024 pronunțată de Judecătoria Alba Iulia.
În speță, instanța a trimis în judecată inculpata pentru inducerea în eroare a organelor judiciare, infracțiune prevăzută și pedepsită de art. 268 C. pen.
În fapt, în data de 20.12.2019, inculpata a sesizatorganele de urmărire penală declarând că, în noaptea de 19 spre 20 decembrie 2019, acesteia i-a fost sustras din parcarea din apropierea locuinței autoturismul marca Toyota Avensis. În urma probatoriului administrat, printre care și declarația unui martor care s-a dovedit ulterior ca fiind cumpărătorul autoturismului, s-a constatat că inculpata l-a rugat pe acesta să-i împrumute o sumă de bani în schimbul amanetării automobilului. Întrucât martorul nu a fost de acord decât să cumpere mașina, iar inculpata avea nevoie de o anumită sumă bani, aceasta din urmă a vândut autoturismul pentru 1200 de lei. Anunțându-și soțul de cele întâmplate, acesta i-a spus soției să declare faptul că mașina i-a fost furată, în caz contrar nu o va mai primi acasă.
Având în vedere aceste aspecte, inculpata a sunat la SNUAU 112 anunțând că autoturismul i-a fost furat, deși cunoștea adevărul — că a fost vândută.
Ca urmare a celor declarate, organele de cercetare penală au deschis un dosar de urmărire penală în cadrul căruia au fost efectuate cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii de furt calificat, faptă prevăzută și pedepsită conform art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) din C.pen.
Cu ocazia audierii în calitate de inculpat, aceasta a recunoscut săvârșirea faptei, arătând că a vândut autoturismul, iar ulterior a sunat la SNUAU 112 pentru a anunța că autoturismul i-a fost furat, motivând faptul că soțul acesteia i-a spus să procedeze astfel.
Constatând că au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 396 alin. (2) C. proc. pen., stabilindu-se dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracțiune sub aspectul laturii obiective și subiective, fiind săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege, instanța a dispus condamnarea inculpatei la pedeapsa amnezii penale în valoare de 3000 de lei.
Exemplul oferit prin această hotărâre evidențiază faptul că dreptul acordat în vederea sesizării organelor judiciare nu conferă și dreptul de a construi o realitate juridică falsă. Depășirea limitelor exercitării legitime a acestuia constă în conduita persoanei care, deși cunoaște adevărul, declară în mod deliberat anumite aspecte neconforme cu realitatea, solicitând autorităților judiciare să acționeze pe baza acestora.În practică, am putea spune că acest lucru este asimilat cu un abuz de drept, în sensul că persoana protejată de lege și îndreptățită să-și apere drepturile și interesele personale, ajunge să risipească timp și resurse în vederea instrumentării unei cauze care, într-un final, este sortită eșecului.
Motivul pentru care am făcut trimitere la o astfel de speță este tocmai realitate cu care ne confruntăm tot mai des, aceea prin care conflictele personale ajung să se materializeze prin formularea unor plângeri nereale. Din păcate, uneori, dorința de a produce consecințe juridice unei alte persoane ca urmare a existenței unor neînțelegeri sau dispute pot determinautilizarea plângerii penale ca un mijloc de presiune, intimidare sau chiar răzbunare. Totuși, este de datoria noastră să conștientizăm că orice drept care ne este conferit și recunoscut, vine la rândul său cu obligații, astfel încât, dreptul de a sesiza organele judiciare trebuie să rămână unul real și efectiv, exercitat cu responsabilitate și conform scopului pentru care a fost reglementat.
Într-un final, este de remarcat faptul că încercarea de a transforma accesul liber la justiție într-o armă a răzbunării îndreptată împotriva unei alte persoane ajunge să se întoarcă împotriva noastră, uneori chiar subforma unui dosar penal pentru inducerea în eroare a organelor judiciare.De aceea, este important ca justiția să fie privită ca un scut pentru cei nedreptățiți, ci nu ca o sabie împotriva celor nevinovați.
Av. Andreea Munteanu,
Avocat colaborator în cadrul
Societății Civile Profesionale de Avocați
„Huțanu și Asociații”
