Carmen Gherca este o voce pentru cei care simt că nu au una. În urmă cu 24 de ani afla că fiul ei, Robert este diagnosticat cu autism. A ales atunci să nu-și plângă de milă, ci să lupte pentru ca viața persoanelor speciale și a familiilor lor să fie mai bună în România.
Astăzi este președinta unei organizații de părinți care au copii cu autism si vicepreședinta Federației pentru Drepturi și Resurse pentru Persoanele din Spectrul Autist din România.
Până în 2023 a avut parte de bătălii câștigate, însă lupta ei continuă: „Autismul este un mod diferit de a trăi. Unul lipsit de minciună, egoism și ipocrizie”, spune Carmen.
Sunteți mamă la puterea a doua în familia Gherca și o voce pentru alți zeci de copii. Vreau să știu cum v-a pregătit viața pentru primul copil?
Nu m-a pregătit deloc. Eram tânără și îmi doream foarte mult un copil. Robert a fost bebelușul perfect. Nu știam, atunci când s-a născut, că este un copil special.
Când s-a zguduit familia Gherca la aflarea unui diagnostic? Câți ani avea Robert?
Robert a fost diagnosticat cu autism când avea 3 ani. Șocul a fost foarte puternic, deoarece, atunci, nu se știa mai nimic despre autism în România. Medicul respectiv ne-a scris diagnosticul pe o foaie de hârtie și atât…
Pentru noi, atunci, toate visele pe care ni le făcuserăm pentru copilul nostru, pentru noi ca familie, s-au spulberat. Nimeni nu ne putea oferi ajutor sau vreun sfat. A fost o perioadă foarte grea.
Carmen Gherca: „Din păcate, multe din familiile în care apare un copil special se destramă, iar de cele mai multe ori, mamele rămân singure”
Ce a fost în inima unei mame de 30 de ani când a aflat că fiul ei este diagnosticat cu autism?
Am fost disperată. Nu vedeam nicio soluție pentru el, nu aveam nicio informație. Mă simțeam vinovată fiindcă mi-am dorit să nasc normal, deși medicul care mi-a urmărit sarcina m-a întrebat dacă nu vreau să nasc prin cezariană. Am crezut că sunt singura mamă din lume care are un copil cu autism, dar cel mai greu mi-a fost atunci când un medic neurolog, la care mersesem pentru o consultație, mi-a spus că nu am ce să fac cu copilul meu și că ar trebui să-l abandonez și să fac altul.
Haideți să ne imaginăm o rețetă. Ce punem în ea pentru a reuși să ne păstrăm puternici?
În primul rând credință, iubire, speranță, acceptare și motivație.
Ce aduce în viața unei familii un copil special? Ce stări, ce emoții, ce semne de întrebare?
Un copil special schimbă totul. Toate planurile pe care le faci împreună se schimbă, apar alte priorități și multe provocări pentru care nu te pregătește nimeni.
Pe noi, Robert ne-a unit ca familie și am depășit toate momentele dificile împreună. Din păcate, multe din familiile în care apare un copil special se destramă, iar de cele mai multe ori, mamele rămân singure. Și este foarte greu atunci când trebuie să crești singură un copil special.
Întrebarea la care noi, părinții, mai ales cei care au copii deveniți adulți, nu găsim încă un răspuns este „Ce se va întâmpla cu copilul meu atunci când nu vom mai fi?”.
Nu ați privit totul ca pe o fatalitate, dimpotrivă. V-ați dorit un al doilea copil, iar acesta a apărut. Cât l-a ajutat pe Robert fratele său și cât v-a ajutat pe dumneavoastră?
Cred că Paul s-a născut pentru a echilibra balanța, din nevoia de a simți cum este să ai un copil care să-ți ofere altceva decât ce mi-a oferit Robert, un copil care să recite poezii de ziua mamei, un copil cu care să mă contrazic, care să-mi pună întrebări la care să încerc să găsesc răspunsuri…
Mi-am dorit ca Robert să nu rămână singur pe lume, să aibă pe cineva căruia să-i pese, dar Paul este mai mult de atât și este, cu siguranță, exemplul care îmi confirmă teoria prin care susțin că dacă ceilalți copii ar trăi în preajma copiilor cu autism sau alte probleme de sănătate, mentalitățile ar fi mai ușor de schimbat, iar noi toți am învăța să fim mai buni, conform life.ro
