La 35 de ani de la așa-numita revoluție, numele unor mari personalități ale culturii și istoriei noastre sunt șterse din manualele școlare și de pe statuile foștilor domnitori – atunci când acestea din urmă nu sunt coborâte de pe socluri și depozitate în cine știe ce fundături ale anti-memoriei. Identitatea noastră națională pare a fi devenit, pentru anumiți factori de decizie, una dintre problemele de rezolvat în sens invers atribuțiilor pentru care îi ținem în funcții și pe salarii. Sper din toată ființa ca zvonurile cum că Mihai Eminescu însuși ar urma să fie eliminat din manualele școlare să rămână doar un coșmar neîntâmplat.
Textul care urmează reprezintă o pledoarie pentru cea mai mare personalitate a culturii române. A fost scris cu nădejdea ca instanța de judecată, respectiv conștiința noastră națională, prin apărătorii, păstrătorii sau susținătorii ei de ocazie, să facă apel la tot ce poate fi invocat întru apărarea dreptului la istorie al celor ce și l-au câștigat contribuind remarcabil la conturarea identității noastre naționale.
„Pe mine nu mă puteți interzice. Eu sunt vocea unei Românii care încă gândește.”
Aceste cuvinte sunt ecouri ale unui suflet care nu va muri vreodată, deși i s-a închis ochiul trupului la 15 iunie 1889.
Au trecut 136 de ani de atunci. Și totuși, dacă asculți cu adevărat, Eminescu palpită. El este acolo unde cuvântul se face rugă, unde gândul se ridică peste cotidian, peste frică, peste uitare. Eminescu nu e doar un nume din manuale sau o statuie în centrul unui oraș prăfuit. El este un organ de simț al națiunii, o conștiință care continuă să respire prin fiecare român care încă simte curat, gândește liber și iubește fără restricții.
Ce a fost Eminescu, dacă nu o fântână din care a băut toată limba română? Ce a fost, dacă nu un templu interior ridicat în inima unei țări încă rănite de trădări, de caracterele mici, de uitare?
Cu siguranță, nu a fost doar un poet. A fost un om care și-a pus sufletul pe altarul unei țări care încă învață să se iubească pe sine. Nu avea cum să moară pentru că a ars în cuvinte, în idei, în iubire de neam și de Adevăr. Tocmai de aceea, această flacără încă e vie în fiecare român.
Când citești “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, nu citești un vers. Citești o rugă a unui suflet trimis să te-nalțe. Când te pătrund înțelesurile Scrisorii I, devii o oglindă în care eternitatea se privește prin ochii-ți.
Eminescu nu e actual pentru că este inclus, (încă?), în programa școlară. E actual pentru că durerea lui e încă a noastră, întrebările lui sunt încă ale noastre, idealurile lui de adevăr, întregire și verticalitate încă ne țin, în vremuri atât de tulburi, pe linia adâncă a identității.
„Vocea unei Românii care încă gândește”… Într-o lume în care gândirea a fost înlocuită cu reflexul iar adevărul cu aparența vandabilă, Eminescu este chemarea la claritate. Nu doar politică și ideologică, ci o chemare înaltă, aproape mistică, la reamintirea de sine.
El este vocea care te întreabă :
— Ce ai făcut cu sufletul tău?
— Ești în stare să Îl mărturisești pe Dumnezeu, fără de frică și fără rușine?
— Mai crezi în cuvântul care nu minte, în iubirea care nu cere, în țara care nu se vinde?
Eminescu va rămâne în viață cât încă există români care își iubesc limba ca pe o rugăciune. Cât timp cineva, într-o odaie tăcută, va deschide o carte de-a lui și va simți că nu mai e singur. Și atâta timp cât România va mai avea oameni care gândesc cu inima și simt cu mintea.
Pe Eminescu nu-l putem interzice, pentru că el este o intersecție între pământ și cer, o cruce de lumină pe care o purtăm în noi, conștient sau nu, de fiecare dată când ne-ntrebăm:
— Ce este Adevărul?
— Pentru ce trăim?
— Unde se duce sufletul când lumea se stinge?
Poate că nu avem toate răspunsurile. Dar avem norocul ca unul dintre noi, născut în 1850 și numit Mihai, să fi ars pentru ele în locul nostru și, în această ardere, să fi lăsat lumină vie în loc de cenușă.
Avocat Gianina Vera Poroșnicu
