Aceste mărturii fac referire la o vreme cruntă, ce a durat aproape opt ani. Aşa cum s-a putut şi cum a dat Dumnezeu. Mai bine, mai rău, poate copilărești, poate incorecte, poticnite pe alocuri, nu toate frumoase, dar adevărate de la un cap la altul. Gândurile şi trăirile sunt transcrise exact aşa cum au fost puse pe hârtie.
Este un jurnal al unei disperări învinse de un fost dependent de droguri. O radiografie a unei singurătăţi căreia aproape nu i se mai vedea capătul. Sunt mărturiile tulburătoare ale unui fost dependent de droguri. Citiţi-le cu îngăduinţă şi cu o umbră de gând bun în suflete.
N-aş putea să vă spun exact ce m-a hotărât să-mi spun povestea aici. Cum m-a convins reporterul 7 est să accept? Poate a fost nevoia de a-mi descărca sufletul. Un remember, ori poate satisfacția unei întoarceri a sorţii, din viaţa asta parşivă.
Povestea unei vieți aflate la un milimetru de distrugere
Am fost dependent. Scurt. Fără ocolișuri. Ca la AA: „Sunt Mircea și am fost dependent de droguri vreme de opt ani!‘. Și în continuare: „De alți cinci ani, m-am oprit‘. Vă așteptați, poate, ca Mircea să nu fie numele meu real. Nici nu l-aș spune și nu aș spune nici unde lucrez acum. Oarecum normal, zic eu. De teamă, de rușine, de neînțelegere.
Știu că aparent, când află, lumea te acceptă, ba chiar te admiră. Dar în realitate te vor închide într-o singurătate exilată. Te vor ocoli. Așa că mi-e teamă să îmi scriu numele real, pe care îl știu doar câțiva prieteni. De fapt, numele nici nu are importanță. Importantă este povestea. Istoria reală a unei vieți aflate la un milimetru de distrugere.
Cum începe totul
De fapt, totul începe fără să-ți dai seama. Motivele din care „te arunci’ sunt diferite. Din curiozitate, de la anturaj, din teribilism, de la probleme familiale… Părinții nu mă controlau.
Învăţam excelent și nu prea le făcusem necazuri și aveam libertate. Își ziceau că am şi eu prietenii mei, că am dreptul la o viaţă personală, fără constrângeri de „martalogi’. Student teribilist, am pornit, ca toți novicii, cu fumatul de „iarbă’. Marijuana, pentru necunoscători. Îi ziceam „drog social’.
Ideea era că nu creează dependență. Erai „high’ de fiecare dată, tot mai high, tot mai altfel. Senzație unică, fără discuție. Tentația, vă spun, e absolută și a o evita este aproape imposibil. Și te trezești în fața unor răscruci.
Îți dorești mai mult: agăți unul-două din Diazepamele mătușii, ciupești accidental Xanaxul unei prietene, și încet – de fapt, mint, rapid, nu încet – ajungi să iei tot ce prinzi, Codeină, Methadonă, Temazepam, Diamorfon, chiar și Ketamină pentru vaci, cumpărată ilegal de prin farmacii veterinare și care îți arde complet neuronii. Treci de fumat și prizat și înveți: o linguriță, chibrituri, o lumânare și o seringă…
Pasul următor pe scara căderii în abis, Ecstasy-ul și „timbrele’ de LSD, care oferă, se zice, o senzație de o mie de ori mai intensă ca un orgasm. Trăiești ieșirea din propriul corp, auzi culorile și vezi sunetele. Iarba și hașișul sunt copii.
Apoi ajungi la ciupercile halucinogene, unde trăiești alături de riscul de demență și moarte, și la drogurile „tripante’: praful îngerilor ori speed-ul. Pentru mine, când am realizat că sunt la un pas de moarte, a urmat un alt doilea drum al calvarului: renunțarea.
Dezintoxicarea, un proces demn de filmele de groază
M-am internat în secţia de dezintoxicare. A fost groaznic acolo. Nu e nevoie să îndulcesc realitatea sau să le dau unora iluzii: este
groaznic. Mama și soră-mea, bietele, veniseră din Iași, și erau singurele care treceau pe la mine. O zi, una, o zi, alta. Veneau să mă vadă şi plecau de acolo ţinându-se de pereţi. „Mă doare stomacu şi am impresia că mă sufoc‘, le ziceam mereu.
Aveam frisoane de se zgâlţâia patul cu mine. Vomam mai tot timpul şi mă durea capul de îmi venea să îl izbesc de pereţi. Stăteam cu ora aplecat peste farfurie, dar nu puteam să mănânc nici o bucată de pâine. Parcă mă scufundam în adâncuri și îmi simțeam creierii cum vor să iasă din cap.
De multe ori, părea că ies din mine însumi și parcă pluteam pe lângă propriul corp. Limitele şi barierele ruşinii şi ale convenţionalului dispăruseră pentru mine. De două ori am fugit şi de două ori m-au adus înapoi. Mă uitam la mama cu disperare, cu speranța că îmi va da bani de o doză.
Într-o zi am reuşit să-i dau telefon tipului care mă mai „alimenta’. Am reuşit să mă droghez de două ori în spital și, după aproape o lună de abstinenţă, prima doză m-a aruncat într-un vârtej de stări ciudate. Am urcat din nou într-o lume de senzaţii, vibraţii şi sentimente greu de explicat.
Brusc începeam să râd isteric, mă potoleam la fel de brusc și izbucneam în plâns. Simțeam că mă dezintegrez fizic şi psihic. După care am reluat calvarul detoxului. Altă lună, urmată de abstinență completă. M-am întors acasă, la Iași, și pas cu pas, zi după zi, o lună, un an, cinci, am redevenit om.
Drogul, refugiul omului cu sufletul împovărat
Mai sunt mulţi alţii acolo, în lumea tenebroasă a drogului. Mulți care încă trăiesc, zilnic, minciuna asta de dincolo de realitate. Știu. Nimeni nu le poate judeca faptele. Căci fiecare ştie singur ce poartă în suflet. Fiecare trăiește ce are de trăit și hotărăște ce are de hotărât. Nimeni nu-i condamnă şi nimeni nu le-ar putea cere socoteală.
Dincolo de realitatea tristă a unor destine irosite, nu mai contează aproape deloc cum a gândit fiecare. Cine a fost vinovat şi cine nu, de ce, de unde, cât și cum vor suferi… Ceea ce contează, în final, este durerea fără sens a unor vieţi cârpite şi inegale. Frânturi de vieţi și oameni a căror soartă depinde de alţi oameni. Oameni care uneori se sting, poate cu zile, sau sfârşesc într-o agonie, crudă şi nedreaptă, din pricina fricii de a rupe legături. E o maladie în faţa căreia niciun spital din lume nu poate face absolut nimic.
Nu te oprești niciodată din a te droga
Unul dintre aceștia îmi spunea, cu câteva zile în urmă, că din a te droga nu te oprești niciodată, chiar dacă nu îți mai administrezi nimic. Pentru că, de fapt, tentația este ea însăși un drog. Dependența este tentația. Este experiența despre care îți spui că merită. Dar nu merită o viață.
