Se făcea că bravul nostru personaj, ferchezuit la patru ace de parcă tocmai scăpase de la o probă de costum în „high-life-ul” bucureștean, pășea cu demnitate pe asfaltul încins. Nu mergea pur și simplu; el „emana” importanță de stat. Dar, deodată, orizontul se întunecă. Dinspre partea opusă a străzii, ca un zmeu cu telefonul în loc de buzdugan, apare temutul Marean.
Orlandino, simțind că istoria îl privește prin lentila unei camere de 12 megapixeli, nu se pierde cu firea. În mintea lui, trotuarul din fața ministerului începe să semene cu câmpiile de la Mărășești. Fiecare pas pe care îl face e un act de vitejie; fiecare „nu comentez” e o salvă de tun trasă în apărarea onoarei naționale.
Se dă bătălia! Marian strigă, întreabă de bugete, de hoții, de viață – un adevărat bombardament de artilerie verbală. Orlandino, în loc să se retragă strategic într-un taxi, decide să rămână „pe front”. Se uită la agresor cu o privire de vultur care tocmai a descoperit că i s-a terminat gelul de păr. Își îndreaptă spatele, își potrivește nodul la cravată și înfruntă „urgie” după urgie.
După vreo trei minute de astfel de măcel civic, în care singurele victime sunt gramatica și timpanele trecătorilor, Orlandino se retrage victorios spre mașina cu geamuri fumurii. Ajuns acasă, scoate telefonul. Degetele îi tremură – nu de frică, ci de mândria celui care a salvat onoarea guvernului de la „terorismul” întrebărilor incomode.
Și începe să scrie pe internet, cu un patos de zici că s-a întors de la Cotul Donului în picioarele goale: „Fraților, am fost acolo! Am stat drept! N-am dat înapoi în fața monstrului care voia să-mi strice freza cu întrebări despre economie! A fost o zi grea pentru țară, dar am învins!”
La final, se uită în oglindă, își mai trece o dată mâna prin păr și oftează cu gândul la viitoarea medalie de „Mare Cavaler al Trotuarului”. Căci ce e un război adevărat cu tancuri și avioane, pe lângă trauma de a fi certat de un cetățean cu live pe Facebook? O nimica toată, nene Iancule!
