De când cu modernizarea, muncipiul n-a mai fost bântuit, bibicilor, de Stafii clasice, cu lanțuri și vaiete, ci de una mult mai adaptată vremurilor: Năsossu de tip Stafie. Nu-l vezi venind, dar îl simți. Un curent rece, un fornăit discret și-un miros vag de „afacere”.
Năsossu de tip Stafie plutește prin muncipiu cu siguranța omului care știe că n-are nimic de pierdut, fiindcă n-a construit nimic. Are firmă – desigur – un fel de cutie magică din care ies facturi, promisiuni și explicații interminabile. Capitalul? Nevăzut, dar sigur părintesc. Experiența? Auditivă: „am auzit eu”.
Pe lângă antreprenoriat, stafia mai practică și gigolismul de avarie: frecventează doamne cu răbdare și portofel, pozează în bărbat fatal, dar livrează doar povești și datorii. Un Don Juan de cartier nou, cu pantofi lucioși și morală mată.
Prin oraș, mangafaua apare strategic: la cafenea e vocal, la birou e ocupat, la răspundere e plecat. Iar când scamatoriile scapă de sub control, Stafia ajunge să fie saltată preț de-o explicație, două, de niște domni care n-au umor și nici răbdare cu fornăitul. Nimic grav, desigur — doar o neînțelegere, spune el, o conspirație, adaugă imediat.
Moralitatea nu-l prinde – trece prin el. Legea îl ocolește… până nu-l mai ocolește. Respectul îl amuză. Crescut cu ideea că orice se rezolvă „cu o vorbă”, Năsossu de tip Stafie confundă orașul cu o moșie și oamenii cu decor.
Tragic? Nicidecum. Ridicol până la sublim. Și în timp ce moftangiul mai trage o dată pe nas și se crede periculos, Iașul notează calm: încă o Stafie zgomotoasă, un gigolo pârlit, care dispare la prima lumină serioasă.
