Antonio Ardeleanu are doar 19 ani şi conduce un business care a depăşit deja o cifră de afaceri de 100.000 de euro. Şi-a dat seama de mic că este făcut să conducă şi a început să câştige bani de la vârste foarte fragede. La 16 ani, cu sprijinul mamei, îşi deschidea prima firmă, iar acum este convins că poate să ajungă cu ea şi peste hotare. Am stat de vorbă cu el despre începuturi, lecţii învăţate şi ce anume l-a determinat să o ia pe calea antreprenoriatului.
Antonio, tu ai terminat liceul sau eşti clasa a XII-a acum?
Am fost, am fost.
Ai terminat. Pare că ai scăpat de-o grijă, după tonul tău.
O, Doamne, şi ce grijă! Chiar este mult mai bine acum. Am avut nişte profesori mai drastici. Am auzit mulţi oameni spunând că e simplu la Liceul de Artă. Nu e deloc simplu sau cel puţin nu a fost aşa la mine la liceu. Am avut profesori care îşi doreau foarte multe lucruri de la noi. Credeau că tu, elev, când ajungi acasă nu mai ai nimic de făcut. Eşti o legumă care se întinde în pat şi nu mai iese de acolo până în următoarea zi, conform life.ro În ochii profesorilor noi nu trebuie să facem curat prin casă, nu trebuie să ne facem de mâncare, nu avem şi noi un job. Poate unii sunt angajaţi, că au nevoie de bani în plus pentru un trai decent. Nu, noi trebuie să facem o mulţime de teme şi să învăţăm de 10 la toate materiile. Da, chiar mă bucur că am scăpat de acest stres.
De ce ai ales tu Liceul de Artă?
Eu am fost de mic în zona asta de business, de marketing, mai exact. Îmi plăcea să fac şi să postez tot felul de videoclipuri pe reţelele sociale. Sigur că nu se poate numi marketing ce făceau eu atunci, la 10 ani, dar îmi plăcea să-mi folosesc creativitatea în zona asta. Îmi adunam prietenii şi filmam împreună tot felul de scurtmetraje. Sigur, cei mai mulţi îşi băteau joc (n.r.: râde), priveau totul ca pe o glumă. A ieşit totuşi o serie generoasă de filme, iar mie îmi plăcea cel mai mult să văd rezultatul final. Era stresant, dar îmi plăcea să văd ce iese, aşa că am continuat. Făcând asta am zis că ar trebui să iau şi lecţii de actorie. Am făcut nişte cursuri de actorie şi am zis că ar fi o idee bună să dau la Liceul de Artă. Am intrat cu o notă surprinzător de bună în opinia mea, eu nu mi-aş fi dat atât: 9 la Actorie şi 10 la Muzică. Bine, partea de muzică nici nu este aşa complicată, mai mult trebuie să vadă ei că ai ureche muzicală. La partea de actorie lucrurile sunt însă mai complexe: trebuie să ai un repertoriu foarte mare, să îl înveţi, să îl spui cu accent, mai e şi partea de improvizaţie. Ca să răspund totuşi la întrebare, m-am gândit că liceul ăsta mă va ajuta să fac videoclipuri mai bune pentru Youtube, să am o prezenţă mai bună în online, să vorbesc mai cursiv. După cum vedeţi, încă mă bâlbâi puţin momentan, dar sunt într-un proces continu de actualizare.
Mi se pare mie sau eşti un pic perfecţionist? Pare că mereu găseşti ceva la tine care nu e suficient de bun.
Da, încerc să fac totul cât mai bine.
Asta vine de la tine sau e un model preluat din familie?
Cred că vine de la mine pentru că părinţii mei, mama, de fapt, a fost mai permisivă. Tata nu prea era pe acasă, era mai mult la muncă, iar când ajungea acasă era oricum foarte stresat, aşa că pot spune că m-a crescut mai mult mama. Iar ea m-a lăsat să fac ce vreau. Îi spuneam că vreau să mă înscriu la un sport, mă întreba cât costă. Îi ziceam că e gratis, că e susţinut de Primărie şi era bine, mă puteam duce.
M-a lăsat să merg la toate cursurile la care am vrut. Am avut şi privilegiul să cresc într-un oraş unde se organizau foarte multe, iar eu am vrut să le încerc pe toate şi în felul acesta am putut să îmi dau seama încă de la o vârstă fragedă ce îmi doresc şi se mi se potriveşte. Este un avantaj, zic eu, faptul că am găsit ceva potrivit.
Şi ce îţi doreşti tu să faci, mai exact?
Eu îmi doresc să fac business. Am observat asta încă de când am avut primul job. Avem 15 ani şi îmi doream o cameră de filmat ca să îmi îmbunătăţesc calitatea imaginii clipurilor mele. Şi cum obţii o astfel de cameră? Munceşti, aşa că am mers şi am muncit. Şi nu mi-a plăcut. (n.r.: râde)
Eu m-am înscris acolo pentru un job de casier, mă gândem că nu poate fi prea greu să stai şi tu acolo, să zâmbeşti, să întrebi oamenii ce-şi doresc, să încasezi şi să te asiguri că le dai comanda pe care şi-au dorit-o. Dar acolo am aflat că nu eşti doar casier, că şi om de serviciu, şi organizator, şi bucătar uneori, trebuie să te ocupi şi de stocuri, şi de înfoliere, şi de organizarea depozitului şi foarte multe alte lucruri.
Eu consider că o astfel de abordare este nedreaptă. Un om nu poate să le facă pe toate perfect, iar tu, antreprenor, ar trebui să-ţi alegi angajaţii şi să-i pui acolo unde se pricep cel mai bine. În felul acesta poţi forma o echipă unde fiecare ştie foarte bine ce are de făcut.
Antonio Ardeleanu: „Am învăţat că nu trebuie să mint şi să îmi gestionez mai bine banii, să mă gândesc de mai multe ori înainte să cumpăr ceva şi să fiu mult mai responsabil, în general, în orice fac”
Revenind, m-am angajat acolo, mi-am dat seama că cerinţele pentru acel post sunt mult prea multe şi până la urmă i-am spus şefului că plec în Belgia. Când mi-a spus însă că trebuie să-mi dea salariul, a doua zi eram acolo. Normal că m-a întrebat ce caut acolo, că parcă eram în vacanţă în Belgia. Nu mai ştiam ce să-i zic. I-am spus că s-a anulat, mi-am luat cei 600 de lei bine-meritaţi şi am plecat.
Camera de filmat ţi-ai luat-o până la urmă?
Am pus acei bani la economiile deja strânse, căci eu tot ce câştigam puneam de-o parte şi cumpăram apoi ce îmi doream. Şi aici e o poveste foarte interesantă, că la un moment dat, pasionat de muzică fiind, am cumpărat nişte tobe. Mi-am întrebat părinţii dacă pot să fac asta, mi-au spus că e dreptul meu să fac ce vreau cu banii mei, aşa că mi-am cumpărat tobele acelea de 800 de lei. Le-am folosit de câteva ori după care m-am plictisit de ele. Şi ce m-am gândit eu! Le pun la vânzare şi nu oricum, ci cu un preţ un pic mai mare decât dădusem eu pe ele. Nu mult, 50 de lei, dar consideram că e o afacere avantajoasă.
Numai că eram foarte mic, 12 ani aveam, iar acesta era primul meu mare colet de trimis, nu aveam niciun fel de experienţă în ambalare şi credeam că e OK să mă bazez pe curieri, că o să le ducă cu grijă. O alegere foarte neinspirată! Tobele alea au ajuns foarte, foarte rău la destinaţie. Doamna care le-a primit m-a acuzat că am minţit şi chiar o minţisem. Eu îi spusesem că le-am cumpărat de noi, iar ea mi-a cerut dovada de plată. Şi tot eu eram supărat că nu înţelegeam de ce nu credea lumea în ţeapa mea. (n.r.: râde)
