Mircea Radu Iacoban: „Am fost nevoit sa actionez Teatrul in judecata”

0
1.222 views

Parte dintr-o cercetare mai ampla, vizand tranzitia Nationalului iesean de la perioada comunista la cea post-decembrista, interviul de mai jos, realizat de teatrologul Lavinia Lazar, readuce in atentie o serie de teme de un real interes cultural. Protagonistul, Mircea Radu Iacoban, relateaza, din postura de fost director al Teatrului, cum s-a vazut din interior aceasta complicata tranzitie. (Calin Ciobotari)

 

Lavinia Lazar: Domnule Mircea Radu Iacoban, veti ramane in istorie ca ultimul director de dinainte de 1990 a Teatrului National Iasi. Ne-ati putea descrie ultimul dvs. an de mandat din perspectiva evenimentelor ce aveau sa faca din anul 1989 unul atat de special?

Mircea Radu Iacoban: (…) A existat un moment, din pacate total ignorat, al participarii efective a oamenilor de teatru ieseni la evenimentele din 1989. Utilizand mijloacele la indemana lor – inainte de toate, scena. Nu revendica nimeni certificate si privilegii de revolutionar, nici nu se cuvin supraevaluate semnificatiile momentului respectiv; a existat, insa, un gest protestatar real, ce n-ar trebui trecut cu vederea, barem pentru a fi inregistrat la addenda in cronica urbei. La sfarsitul lunii decembrie 1989, pe scena Teatrului National se prezenta in premiera piesa lui Elias Canetti Scadenta (regia Ovidiu Lazar), un text literalmente exploziv, care nu putea fi interpretat altfel decat ca un protest vehement la adresa tiraniei si dictaturii. In clipele acelea, tara dadea in clocot. Pe fondul evenimentelor de la Timisoara, titlul piesei capata ingrijoratorul plus de semnificatie ce a alarmat forurile locale pana intr-atat incat unii „factori de decizie” pur si simplu s-au ferit sa participe la vizionarea oficiala, iar altii au disparut inainte de inceperea discutiilor finale, inclusiv reprezentantul Cenzurii! Am dat premiera asumandu-ne raspunderea, fara „cuvenitele” aprobari, ceea ce nu se mai intamplase in ultima jumatate de veac! De altfel, au „evadat” si din sala, in timpul reprezentatiei, nu putini spectatori, pur si simplu inspaimantati. Iar aplauzele la scena deschisa s-au transformat repede in ovatii, si replica anti-totalitara a inceput sa fie salutata  prin ridicari in picioare – datorita si faptului ca actorii apasau, ca niciodata la repetitii, pe talcurile-dinamita. Nu mai era vorba de „fitile” si „soparle”, ci literalmente de chemari si indemnuri rostite fara ezitare, violent potentate de forta ce-o da cuvantului scena. Pot depune marturie actorii din „Scadenta”: Emil Coseru, Teodor Corban, Mihaela Arsenescu s.a. Interesant este si cum s-a putut „strecura” acest titlu in repertoriul supus unor n aprobari, una mai exigenta si mai restrictiva decat cealalta. S-au utilizat vicleniile obisnuite de altfel, de care  facea uz intreaga strategie repertoriala, fie ea teatrala, cinematografica ori editoriala: secretariatele literare, redactiile, casele de filme s-au deprins sa alcatuiasca rezumate de prezentare si sustinere a propunerilor pana-n marginea lozincii: sunau „cum trebuie sa sune”; nu prea aveau legatura cu fondul lucrarii, dar rezonau convenabil la „foruri”. Pentru a sustine Scadenta am adus si doua argumente suplimentare; fiecare in parte nu insemna prea mult, dar luate impreuna, capatau greutate: era vorba de un scriitor bulgar distins cu Premiul Nobel. Un condeier din „lagarul socialist” deci, si bulgar pe deasupra, prezenta suficienta incredere, iar Nobelul atribuit unui „riveran” dunarean sugera ca va putea fi candva sarbatoare si pe ulita noastra. N-aveau de unde sti cei ce ne supravegheau strict repertoriile ca Elias Canetti, nascut la Ruse, a ramas in Bulgaria pana la varsta de… 6 ani; inca mai traia in 1989… dar era de mult cetatean britanic. Sigur ca astfel de „nevinovate” pacaleli prezentau un anume risc, putand avea final incheiat cu „masuri organizatorice”, dar premiera ieseana din decembrie 1989, marcand consonant chiar scadenta domniei cenzurii si dictaturii, n-a avut si n-are alte consecinte si implicatii decat daca-i asezata intr-un context mai larg, acela in care-s incluse si actiunile revendicative  nespectaculoase, si totusi, premonitorii, din 14 decembrie, Scadenta reprezentand modestul obol al actorilor. (Nu intamplator spectacolul a fost imediat preluat si difuzat de Televiziunea de la Chisinau, fiind considerat util si necesar in acel fierbinte moment politic moldav).

In rest, 1989 a fost anul in care strangerea surubului ideologic ajunsese la capatul filetului. Izbutisem sa aduc in Teatru, cu cinci ani in urma, o intreaga promotie a IATC Bucuresti (Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica), tot utilizand o solutie „cotita” romaneasca: Iasul fiind oras „inchis” nu  putea primi absolventi de invatamant superior – deci nici agronomi, dar nici actori. Ramasesem la National si fara batrani, si, mai ales, fara tineri. In colaborare cu organele locale de la Suceava (oras „deschis”), am infiintat in fosta Cetate de Scaun o Sectie a Nationalului –  de fapt, un Teatru in toata puterea cuvantului, cu cladire si trupa proprie. Atunci i-am adus la Iasi (si la Suceava) pe Carmen Tanase, Adrian Paduraru, Radu Duda, Mioara Ifrim s.a., izbutindu-se implinirea unui deziderat iesean vechi de cand lumea – intinerirea trupei. Numai ca, de cativa ani, statul nu mai subventiona institutiile de spectacole, cerandu-le, absurd, sa se autofinanteze. (Nu mai detaliez acum si aici: la nevoie, poate fi cercetat textul meu din volumul omagial publicat de Teatrul National in decembrie 2016.) Din nefericire, prima hotarare luata de Comitetul Revolutionar din Teatrul National a fost desfiintarea Sectiei Suceava. Decizie prielnica pentru Iasi (astfel preluandu-se definitiv actorii tineri aflati in „co-proprietate”), dar trista pentru Suceava, oras care abia acum, dupa un sfert de veac, incearca sa reia firul activitatii teatrale profesioniste. Finalul lui 1989 a pravalit peste scena ieseana un puhoi de incertitudini: nu-i usoara trecerea de la libertate cu lingurita la slobozenie cu toptanul; aproape nu ne venea sa credem ca se poate… tot ce se poate! De o limpezire financiara n-am avut repede parte: inca nu era timp pentru remedieri de detaliu in zona artisticului, asa ca navigam in lumea noua dupa hartile vechi. Conform principiului „la vremuri noi, oameni noi” eram pregatit in orice moment sa las locul celui ce va sa vina, numai ca schimbarea a intarziat prea mult, pagubos pentru institutie, aproape trei luni, si abia in martie 1990 mi-am incheiat mandatul la Teatrul National din Iasi. Este cel mai lung directorat (11 ani) din intreaga istorie a celui mai vechi Teatru romanesc.

Cat de subversive erau, cu adevarat, faimoasele „soparle” manipulate pe scena de actori?

In doua situatii se putea vorbi despre o anume miza directa pe politicul nud: mai intai in redundantele spectacole festive, considerate obligatii de serviciu si tratate cu sictirul cuvenit (dar  sa nu credeti ca nu erau si actori care solicitau sa fie distribuiti!) si apoi in cazul textelor „cu cheie”, sau al montarilor ce propuneau sugestii ideatice „neortodoxe”, „nejuste” si, evident, amendabile. Aici s-ar incadra cumva si „soparlele” ori „fitilele” actoricesti, practicate cu precadere dupa premiera, in piesele romanesti de actualitate, dar si in marginea oricarei replici din teatrul clasic, atunci cand se putea sugera o relationare cu situatii din cotidianul romanesc. Ce nu se putea spune raspicat se sugera printr-o intonatie anume, printr-o virgula mutata de la locul ei, printr-un gest ce trimitea replica in derizoriu s.a.m.d. Au fost si balbe celebre puse pe seama „fitilului” suspectate de premeditare si reprosate ultimativ (intr-o reprezentatie cu piesa mea Hardughia, actorul M.F., care trebuia sa deplanga, intr-o sedinta, trudnica viata a activistului, in loc de „din campanie in campanie” a rostit, inexplicabil, „din sampanie in sampanie”!); adesea, un simplu gest putea intoarce pe dos semnificatia unei intregi scene –  ceea ce era, totusi, destul de riscant. Regizorul sau regizorul tehnic s-ar fi cuvenit sa semnaleze abaterile de la litera si spiritul textului, dar, in 11 ani, n-am primit nici o astfel de sesizare. Nu inseamna ca n-ar fi fost cazul.

Dupa 1990, ati avut in vreun fel de suferit din cauza functiei pe care ati detinut-o la Teatrul National?

Ce sa (mai) zic… Am fost „eliberat din functie”, fara sa mi se desfaca contractul de munca. Pe atunci nu te puteai incadra nicaieri fara sa prezinti cartea de munca. Vreme de sase luni n-am primit  alta  insarcinare, nici, desigur, leafa, asa ca am fost nevoit sa actionez Teatrul in judecata cerand… sa fiu dat  afara pana la capat, pentru a putea fi incadrat oriunde altundeva. Culmea: dupa 12 termene, am… pierdut procesul! Justitia n-a aprobat capatul de cerere privind desfacerea contractului de munca; in cele din urma, mi  s-a aprobat un transfer (oare de pe ce post?); in cartea de mea de munca poate fi citita cea mai aiuristica mentiune cu putinta: „a prestat 162 de zile nelucrate”!! Pe de alta parte, dupa 1990, piesele mele au fost jucate la Teatrul National din Bucuresti, la Teatrul National din Craiova, la alte teatre, dar nu si la Iasi, unde am solicitat in repetate randuri reincluderea in repertoriu a piesei Hardughia, interzisa in 1981 cu mare scandal, dupa cateva reprezentatii, si la Nationalul din Iasi, si la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt. De, nimeni nu-i profet in tara lui!

Generic vorbind, credeti ca, intr-un regim de opresiune, functia teatrului este mai importanta decat intr-un regim de libertate?

Practic, n-am avut cand percepe cum se cuvine „climatul libertatii sau pseudo-libertatii din anii ᾿90”. Primele saptamani de dupa decembrie 1989 au fost mai degraba haotice, exaltate si confuze; spectacolul se mutase in strada si la televizor, interesul pentru scena se diminuase pana la indiferenta. Am parasit institutia in martie 1990 si n-am mai prins resurectia. Asa a fost sa fie.

Greu de spus. Si-ntr-o situatie, si-n cealalta, rolul, rostul si functia teatrului raman, cred, aceleasi.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here