Într-o lume în care obrazul gros ține loc de CV, iar combinația e sport național, răsare, stimabile, dintre dosare prăfuite și pahare de șpriț un personaj de poveste: Don Costelo, vulpea moralistă cu blană lucioasă sub sacou și conștiință elastică. Judecat, dar neatins de vreo condamnare, Costelo plutește deasupra legii precum un pescăruș deasupra gropii de gunoi – atent, calculat și mereu cu ciocul pregătit.
Cu un tupeu de zile mari, traficantul de tablă reciclată în discursuri etice își permite să le bată obrazul pesediștilor că ar fi ciorditori. El, campionul combinațiilor discrete, devine peste noapte apostolul corectitudinii. „Să fie transparență!”, strigă Don Costelo, în timp ce își aranjează nodul la cravată și își ascunde agenda sub masă.
Prieten bun cu Ilie, tovarăș de pahar cu Nicușor, eroul nostru își croiește drum printre relații și interese cu o eleganță demnă de manualele de supraviețuire urbană. Se bea pe spate, se râde cu poftă, iar adevărul – ca de obicei – rămâne pe jos, uitat între două toasturi.
Dar, atenție, Don Costelo e nevinovat! Cu prezumția fluturată nonșalant ca un evantai într-o zi toridă, el ne amintește tuturor că nu e vinovat decât dacă se dovedește… și dacă nu se dovedește, atunci cu atât mai bine. Logica e simplă: hotul neprins nu doar că e negustor cinstit, dar mai și ține predici despre moralitate celor care chiar își văd de treabă.
În final, bibicilor, povestea lui Don Costelo nu e despre vină sau nevinovăție. E despre arta de a părea curat într-o lume murdară și despre cum, cu suficient aplomb, poți transforma orice acuzație într-un discurs motivațional. Restul? Detalii.
