Relatări vechi de secole istorisesc despre cazuri în care capete detaşate de trunchi au continuat să „trăiască” timp de câteva secunde – clipind, schimbându-şi expresia feţei, ba chiar încercând să vorbească. Cât de verosimile sunt aceste relatări, din punctul de vedere al oamenilor de ştiinţă?
În timpul Revoluţiei Franceze, se spune, un călău a ridicat de jos capul tăiat al lui Charlotte Corday (o femeie care l-a asasinat pe politicianul iacobin Paul Marat şi a fost ghilotinată în 1793) şi l-a pălmuit. Martorii oculari ar fi descris, tulburaţi, că ochii capului tăiat l-au privit intens pe călău, iar pe faţă s-a zugrăvit o expresie de dezgust profund, scrie descoperă.ro.
Mult mai recent, în 1989, un militar veteran a povestit despre un accident de maşină la care fusese martor şi în care un prieten al său a murit, capul fiindu-i desprins de trunchi. Conform relatărilor veteranului, capul tăiat a înfăţişat o expresie de şoc, urmată de una de groază şi durere, pe când ochii îi erau aţintiţi asupra corpului rămas deoparte.
Cât de veridice sunt aceste relatări? Poate într-adevăr un cap detaşat de corp să mai gândească şi să simtă, poate creierul să încerce anumite emoţii şi să comande anumite acţiuni, precum schimbarea expresiei feţei?
Oamenii de ştiinţă cred că este foarte improbabil să se întâmple aşa ceva. În momentul decapitării, creierul suferă o prăbuşire a tensiunii sanguine (presiunea cu care circulă sângele în vase); pierzând rapid sânge şi oxigen, creierul intră, foarte probabil, în comă, chiar dacă moartea propriu-zisă, marcată de încetarea completă a activităţii cerebrale, survine abia după câteva secunde.
(Sursa: realitatea.net)
