Într-un giudeț bine udat de ploi dar secătuit la robinet, trăiește și domnește cu neclintită autoritate măria-sa Doreluș Vitalul, regele absolut al pompelor, conductelor și contractelor cu iz de buget. Om înalt ca un apometru pe stil vechi, cu privirea fixată pe contor și mâna mereu întinsă – spre stat, spre bani, spre sporuri, spre dividende, spre tot ce curge… mai puțin spre țeava ieșeanului.
Doreluș, un veritabil Ludovic al XIV-lea de la Apă-Canal, crede cu tărie că „Apa sunt eu!”, și de aceea o taxează ca și cum ar fi izvorâtă direct din lacrimile sfinților. Un litru la preț de benzină și o factură de te face să bei lacrimile-n loc de apă.
Dar să nu zică lumea că-i hain! Nu! Doreluș e milos cu angajații – le-a dat o petrecere de neuitat! O sindrofie cu buget zero, dar ambalaj festiv. Pe platouri de carton: salam rozaliu, ridichi triste și ceapă verde ruptă din colțul grădinii din spate. Muzica? Vântul care bătea pe sub schela instituției. Locația? La baza palatului de apă, între două țevi reci și-un canal de scurgere cu ecou.
Iar dacă unii din bieții salariați îndrăzneau să crâcnească, pac! – „la pensie cu ei!”, că așa se face reformă în Româniă: cu forța, pe tăcute și fără flori. Unii nici n-au apucat să-și golească sertarele, că deja erau scoși din uz, ca niște vane ruginite.
Așa e Don Vitalul: mărinimos la portofelul propriu și cazon cu ai lui. El se-mpăunează cu venituri grase, dar dă cu porția, de parcă ar plăti din buzunarul personal fiecare moleculă de H₂O.
Și poporul? Poporul rabdă, plătește și fierbe. La propriu. Că la cât costă apa, doar un duș te bagă în faliment.
Să trăiască măria-sa Doreluș, regele apei scumpe și al petrecerilor ieftine!
Să-i fie robinetul plin și țeava grosă, dar să nu uite că-ntr-o zi, tot poporul se poate ridica… și opri conducta!
(Pamflet caragialesc cu mult debit și presiune scăzută)
