Bibicilor, să vă zâcem una despre dramele sinecuriste iscate cu ocazia de austeritatea lui Bolo. ln biroul ăl mare, cu climatizarea stricată și steagul UE șifonat într-un colț, stă nea Romicâ, șăful de aeropoarte. Trup mare, frică și mai mare. Pe birou – nu crucea, ci poza lui Bolojan, luminată ca icoanele-n pridvor.
— Ilie, dragă, zice Romicâ, oftând adânc, io te respect dinainte să ajungi om mare… de când erai doar tăietor local de bugete! M-ai inspirat, m-ai motivat, m-ai… călcat un pic pe organigramă, da’ nu-i bai!
Romicâ ridică poza cu religiozitate și i se adresează cu duioșie de pensionar panicat:
— Nu mă restructura, Ilie! Io sunt loial! Io pup unde trebuie, raportez ce trebuie, semnez tot ce vrei! Numa’ lasă-mă-n post, să nu ajung iar la Direcția de Înverzit Gazonul!
— Auzi, tanti Jeni! (strigă spre secretară) Adu-mi repede o mapă cu reforme, să mă prefac că lucrez, să creadă domnu’ premier că-s eficient!
Și începe monologul, ca la teatru:
— Ăsta-i sfârșitu’! Vine reacțiunea bugetară peste noi, ne ia sporurile, ne ia cafeaua gratis, ne ia pixurile! Sărim ca mingile de tenis din schema de personal! Asta nu-i reformă, e prăpăd liberal!
Nea Romică oprește vorba brusc și, privindu-l pe Bolojan din fotografie, zice grav:
— Ilie… dacă totuși mă dai afară… promite-mi că o faci cu un comunicat frumos… cu siglă, cu font oficial… să știe lumea că n-am lins degeaba!
Și închizând ochii cu evlavie, mai pupă o dată poza:
— Să trăiești, șăfu’! Zboară ei, da’ io rămân la sol… că știu să pup aterizat!
