Mersul cu Plugușorul este unul dintre cele mai cunoscute obiceiuri de Anul Nou din România.
Deși poate părea, la prima vedere, doar o formă de divertisment popular, această tradiție de Anul Nou are rădăcini vechi, legate de credințele ancestrale în puterea naturii, de speranța pentru un an mai bogat și de dorința de a atrage belșugul în gospodării. Iată când se merge cu Plugușorul, de unde provine acest obicei, ce versuri se rostesc și ce simboluri poartă cu ele.
Pe ce dată se merge cu Plugușorul
Cu Plugușorul se merge, conform tradiției românești, în seara de 31 decembrie, în Ajunul Anului Nou, dar în unele zone din țară obiceiul continuă și în dimineața zilei de 1 ianuarie. Acest ritual străvechi face parte din categoria obiceiurilor de iarnă și este legat de urările pentru un an bogat, roditor și plin de noroc.
Plugușorul este rostit mai ales de copii, tineri sau cete de urători care merg din casă în casă, purtând clopoței, bice, buhai și alte obiecte simbolice. Textul Plugușorului evocă munca pământului, aratul, semănatul și speranța unei recolte îmbelșugate, fiind o legătură puternică între om, natură și ciclul agrar. De aceea, momentul ales – trecerea dintre ani – are o semnificație profundă.
În mod tradițional, Plugușorul se spune după lăsarea serii, pe 31 decembrie, înainte sau după miezul nopții, când oamenii se pregătesc să întâmpine Anul Nou. În mediul rural, încă se păstrează obiceiul ca urătorii să pornească dis-de-dimineață, pe 1 ianuarie, pentru a aduce belșug și bunăstare gospodăriilor vizitate.
Cum se merge cu Plugușorul
Tradițional, Plugușorul se merge în seara de 31 decembrie și în primele ore ale zilei de 1 ianuarie. În unele sate, copiii și tinerii pornesc pe ulițele încărcate de zăpadă, în cete de câțiva sau chiar zeci de participanți. În trecut, aceste grupuri erau formate mai ales din flăcăi necăsătoriți și se credea că aceștia aduc o energie nouă și curată pentru anul ce va urma. Astăzi, pot participa atât băieți, cât și fete, copii sau adolescenți, iar în unele locuri chiar și adulți care vor să păstreze tradiția vie.
Urătorii, cum li se spune celor care merg cu Plugușorul, se opresc la fiecare poartă și îi cheamă pe gospodari să-i asculte. Aceștia recită versuri speciale, numite urături, în care vorbesc despre arat, semănat și recoltă, în timp ce pocnesc din bice, zguduie clopoței sau dau glas buhaiului, un instrument tradițional de percuție. La final, gazdele le oferă colaci, mere, nuci, bomboane sau bani, ca semn de mulțumire și pentru a “cumpăra” urările de bine, conform Topingrediente.ro.
De unde provine acest obicei
Originea mersului cu Plugușorul este strâns legată de tradițiile agrare ale poporului român. În vremurile de demult, viața omului depindea în mare măsură de pământ și de rodnicia lui.
Agricultorii, care lucrau din greu pământul, aveau nevoie de recoltă bogată pentru a-și hrăni familiile și pentru a trece cu bine peste iarnă. Astfel, la cumpăna dintre ani, se obișnuia să se facă tot felul de ritualuri și ceremonii menite să atragă norocul, ploaia la vreme și soarele generos. Deși astăzi nu mai toți românii lucrează pământul, obiceiul a rămas, pentru a le aminti tuturor despre legăturile strânse dintre om și natură.
Cu timpul, odată cu creștinarea teritoriilor românești, aceste obiceiuri au fost combinate cu sărbătorile de iarnă creștine. De aceea, astăzi le vedem desfășurându-se în jurul Anului Nou, un moment foarte important în calendar, când se lasă în urmă anul vechi și se deschid porțile celui nou, încărcat de speranțe.
Versurile Plugușorului
Textele rostite în timpul Plugușorului variază de la o zonă la alta.
„Aho, aho, copii și frați
Stați puțin și nu mânați,
Lângă boi v-alăturați
Și cuvântul mi-ascultați:
S-a sculat mai an
Bădica Traian
Și-a încălecat
Pe-un cal învățat,
Cu numele de Graur,
Cu șaua de aur,
Cu frâu de mătasă,
Cât vița de groasă.
Și în scări s-a ridicat,
Ca să-aleagă-un loc curat
De arat și semănat.
Și-n curând s-a apucat,
Câmpul neted de arat,
În lungiș
Și-n curmeziș
S-a apucat într-o joi,
C-un plug cu doisprezece boi:
Boi bourei
În coadă cu dalbei,
În frunte țintaței.
Mânați flăcăi: hai, hai!
Ziua toată a lucrat,
Brazda neagră a răsturnat
Și prin brazde-a semănat
Grâu mărunt și grâu de vară,
Să dea Domnul să răsară.
Și când lucrul a sfârșit
Iată, mare, s-a stârnit,
Un vânt mare pe pământ
Și ploi multe după vânt,
Pământul de-a răcorit
Și sămânța a-ncolțit
La lună, la săptămână
Își umplu cu aur mâna.
Și se duse ca să vadă
De i-a dat Dumnezeu roadă
Și de-i grâul răsărit
Și de-i spicul aurit.
Mânați flăcăi: hai, hai!
Traian iute s-a întors…
Și din grajd pe loc a scos
Un alt cal mai năzdrăvan,
Cum îi place lui Traian:
Negru ca corbul
Iute ca focul,
De nu-l prindea locul;
Cu potcoave de argint
Ce sunt spornici la fugit.
El voios a-ncălecat,
La Tighina a plecat
Și oțel a cumpărat
Ca să facă seceri mari
Pentru secerători tari.
Și să facă seceri mici
Pentru copilași voinici.
Și-a strâns fine și vecine
Și vreo trei babe bătrâne,
Care știu rândul la pâine;
Și pe câmp i-a dus
Și pe toți i-a pus,
La lucrul pământului în răcoarea vântului.
Ei cu stânga apucau
Și cu dreapta secerau
Și prin lan înaintau
De părea că înotau.
Mânați mai: hai, hai!
Alții în urma lor legau
Și clăi mândre ridicau,
Apoi carele-ncărcau
Și pe toate le cărau
În capul pământului,
În bătaia vântului.
Arie pe loc făceau
Și grâul îl treierau;
Harabale încărcau
Și la moară le porneau.
Și turnau deasupra-n coș
Grâu măruntel de cel roș,
De sub piatră în covată
Curgea făină curată.
Traian mult se bucura,
Zeciuială morii da
Și voios se-nturnă.
Iară mândra jupâneasă
Auzea tocmai din casă
Chiotul flăcăilor
Scârțâitul carelor.
Mânați mai: hai, hai!
În cămară ea mergea
Și din cui își alegea
Sita mare și cam deasă
Tot ca pânza de mătasă
Și cernea, mare, cernea,
Ninsoare se așternea;
Apoi pâine plămădea
Și-o lăsa până dospea;
Colăcei că învârtea
Pe lopată mi-i culca
Și-n cuptor mi-i arunca;
Apoi iară cu lopata,
Rumeni îi scotea și… gata!
Atunci ea-împărțea vreo cinci,
La flăcăii cei voinici
Și-mpărțea trei colăcei
La copiii mititei.
Mânați mai: hai, hai!
Cum a dat Dumnezeu an,
Holde mândre lui Traian,
Așfel să dea și la voi
Ca s-avem parte și noi.
Să vă fie casa, casă;
Să vă fie masa, masă;
Tot cu mesele întinse
Și făcliile aprinse.
Și la anul să trăiți,
Să vă găsim înfloriți,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii,
Ca toamna cea bogată
De toate-ndestulată.
Aho, aho!”
Ce semnifică aceste versuri
În spatele acestor versuri și urări se ascund mai multe semnificații. Plugul, în sine, reprezintă viața agrară, legătura cu pământul și cu hrana. Aratul simbolizează munca depusă pentru a obține roade, iar semănatul reprezintă speranța pentru viitor. Pocnetul de bici ar putea fi văzut ca o chemare a forțelor pozitive ale naturii, iar sunetele de clopot și buhai sunt menite să îndepărteze spiritele rele și să aducă belșug.
Mai mult, momentul în care se merge cu Plugușorul, la limita dintre anul vechi și anul nou, este unul plin de încărcătură. Oamenii cred că în aceste momente de răscruce, forțele pozitive și negative sunt mai aproape de lume, iar prin astfel de ritualuri pot fi influențate direcțiile în care merg lucrurile. În plus, mersul în cete prin sat sau prin cartier întărește spiritul comunitar: oamenii râd, glumesc, împart bucurii și urări bune, consolidând legăturile sociale.
De-a lungul ultimului secol, mersul cu Plugușorul s-a schimbat odată cu evoluția societății românești. În mediul rural, acolo unde tradiția este mai veche și mai puternică, obiceiul se păstrează destul de aproape de forma sa originală. În unele sate, plugul adevărat, împodobit cu panglici și ștergare colorate, este încă scos afară, iar tinerii poartă costume populare. În schimb, în orașe, Plugușorul a luat forme mai simple: copiii merg de la o ușă la alta în blocuri sau cartiere și rostesc câteva versuri, primind în schimb dulciuri sau bani.
