Fraților, iubiți compatrioți, contribuabili cu nervii tociți și speranțele ruginite, iată că s-a produs o minune: Ceolacu și-a dat demisia! A căzut dom’ premier nu la vot, nici la vreo revoluție, ci, auzi, de bunăvoie! A zis că nu mai poate, că-l strânge fotoliul de lider ca pe un papuc ud. Și-acu’, întreaga suflare politică întoarce capul spre… Costel Alexe. Da, bre! Același Costel, zis și „Împăratul Tablei”, cavalerul reciclabil al penelor liberale, ministrul pădurii transformate în bonsai și al justiției decuplate de rușine.
— Costele, băiete, vezi că șefu’ tău s-a dus! Nu simți curentul? Se dă cu demisia, e sezonul!
Dar Costel, cu aplombul unui ins care confundă funcția publică cu moștenirea personală, răspunde senin:
— Da’ ce, dom’le dragă, eu sunt Ciolacu? Eu sunt inculpat, nu plecat! Eu am tabla mea, dosarul meu, școala mea de arte, unde Baba s-a cocoțat fără rușine, ca un tablou prost într-un muzeu serios!
Așa-i, oameni buni: Baba a fost numit peste noapte la Școala de Arte, că doar unde e meritocrație, e și nepotism. Cu o hârtie semnată la ceas de seară, ca orice faptă cinstită care se face pe întuneric. Și mai are obrazul subțire dom’ Alexe să defileze prin instituții cu fruntea sus, de parcă n-ar avea un dosar cât o pădure tăiată și o morală cât o frunză uscată. Ba cică mai ține și discursuri despre „corectitudine”, în timp ce tabla curge din depozite și onoarea curge la vale ca lemnul din Hășmașu Mare. Așa că, mon cher Costel, fă un bine țării, partidului și propriului CV penal: dă-ți demisia! Dacă până și Ciolacu, acel monument de rezistență la ridicol, a plecat, tu ce mai aștepți? Să vină Baba cu vioara și să-ți cânte „Adio, funcție dulce”?
Demisia nu e o rușine. Rușinea e să nu o dai când ți se cere, când ți s-au adunat dosarele cât o bibliotecă penală, și când ai început să miroși nu a politician, ci a eșantion de DNA.
