La trecerea a 163 de ani de la moartea lui Barbu Lăutaru, încă persistă un mare mister în jurul nașterii, vieții și morții marelui lăutar. În curtea Bisericii Zlataust din Iași există un monument funerar sub care se presupune că își odihnește somnul de veci Barbu Lăutaru. Datele nașterii și ale morții sunt prea rotunde (1780 -1860) și neconforme cronologiei avansate până acum de istorici, drept pentru care, recent, un mare muzician și titrat cunoscător al fenomenului lăutăriei românești a lansat o ipoteza șoc, potrivit căreia sub acea cruce s-ar afla îngropat în fapt un fiu al lui Barbu Lătaru, de asemenea lăutar și el. Pe principiul crede și nu cerceta, în anul 1968, în urma unor săpături făcute în curtea bisericii, lângă zidul de nord al Bisericii „Sf. Ioan Gură de Aur – Zlataust”, se găsește un mormânt care s-a presupus a fi al celebrului lăutar. Iosif Naniescu, mitropolitul Moldovei și Bucovinei de atunci, dispune relocarea osemintelor și reînhumarea lor cu mare pompă, dar nu există niciun document care să certifice dacă osemintele descoperite sunt într-adevăr ale lui Barbu Lăutaru.
Ultimii ani ai vieţii legendarului Barbu Lăutaru sunt învăluiţi într-un total mister, nefiind găsite în scrierile vremii menţiuni privind numele său și nici vreun document care să îi ateste moartea. Tocmai de aceea, tot ce s-a scris până acum despre Barbu Lăutaru sunt fapte petrecute și redate romanțat mai departe sau speculații.
Barbu Lăutaru a murit la Iaşi, cel mai probabil la 18 august 1858, la vârsta de 77 de ani, încărcat de o glorie unică, legendară și a fost ingropat in curtea Bisericii „Sf. Ioan Zlataust” din Iaşi, susțin unii cronicari și istorici ai urbei. Cu ocazia unor săpături efectuate în anul 1968, s-a descoperit lângă zidul de nord al Bisericii „Sf. Ioan Gură de Aur – Zlataust”, mormântul celebrului cântăreț și cobzar, Barbu Lăutarul, pe numele lui adevărat Barbu Muntean, susțin și teologii.
“La Zlataust ar putea fi îngropat un alt cobzar bătrân de la Iași, poate chiar fiul lui Barbu Lăutaru”
Tocmai legat de acest mister și de multe neconcordanțe cronologice, recent a apărut în spatial public o ipoză șoc, și anume aceea că osemintele înhumate în curtea Bisericii Zlathausdin Iași nu ar fi ale lui Barbu Lăutaru. Cel care avansează această ipoteză este un cunoscut și apreciat muzician roman, fin cunoscător al fenomenului lăutăriei.
“Eu nu cred că putem fi siguri că este Barbu Lăutaru cel îngropat la Iași. Barbu Lăutaru este un personaj care era extrem de bătrân. Noi nu știm exact când a murit. Pe crucea lui de la Biserica Zlataust din Iași scrie că s-a născut în anul 1780 și a murit în 1860. Sunt cam rotunde cifrele. Știm cu precizie că Alecsandri nu luase încă premiul pentru Ginta Latină. Nu începuse să devină personalitatea aia publică peste care nu puteai trece. Era membru al Partidului Conservator, era în cercul Junimea și aspira să ajungă prim ministru, și deja Barbu Lăutaru murise. Vorbim despre un Alecsandri tânăr și toate celelalte informații pe care le avem despre Barbu Lăutaru vin de la niște bătrâni ai Junimii care încep să aștearnă amintiri pe la 1890-1900 și spun “dom’ le, când eram noi tineri, la un moment dat ne îmbătam și dintr-un tufiș sărea bătrânul Barbu Lăutaru. Ce faci Barbule, mai trăiești?… Sunt unele informații despre acest Barbu Lăutaru, atât de incorecte una față de cealaltă, încât putem presupune că Barbu Lăutaru va fi avut un fiu pe care tot Barbu îl va fi chemat. M-am gândit de multe ori la chestia asta, ca la un alt cobzar, un alt Barbu Lăutaru bătrân de la Iași. Dar, în orice caz, bucata ficțională din care îl cunoaștem este descrisă de Alecsandri pe la 1850 în vodevilul Barbu Lăutaru, unde toate cântecele sunt scrise de Alexandru Flechtenmacher . Adunătura aia de francmasoni încerca să demonstreze că Barbu Lăutaru era acel filon ce ne leagă pe noi de moșie”, susține muzicianul Bogdan Simion.
Până și fotografia în care se spune că este ilustrat marele lăutar, este o minciună, deoarece în aceasta apare marele actor Matei Millo care îl întruchipează pe lăutarul ieșean în celebra și omonima piesă de teatru a lui Vasile Alecsandri, jucată prin 1887.
Barbu Lăutaru un apropiat al lui Veniam Costachi
Constantin Popa, preotul paroh al Bisericii Zlataust, în curtea căreia se presupune a fi înhumate rămășițele pământești ale marelui lăutar, are o altă ipoteză pe care intenționează să o dezvolte într-o inedită monografie a așezământului de cult.
“Eu cred așa, că Barbu Lăutaru a venit la Iași odată cu Veniamin Costachi, care fusese episcop de Huși, acolo unde de altfel se născuse Vasile Barbu, cunoscut mai apoi ca Barbu Lăutaru. Cred că avea vreo 20 de ani, atunci când a venit la Iași, ca mitropolit, Veniamin Costachi. Mitropolitul l-a apreciat și l-a ajutat să se stabilească în Iași. Aici, de jur împrejurul bisericii a fost vechiul cimitir al bisericii care după ce s-a desființat, toate osemintele găsite le-am preluat cu proces verbal și au fost înhumate într-un osuar. Monografia bisericii este una foarte subțire, de aceea adun documente și o să mă ocup puțin și de biografia lui Barbu Lăutaru. Eu am găsit undeva scris că ar fi murit în anul 1858, nu în 1860, dar că este Barbu Lăutaru îngropat aici, eu cred că este sigur pentru că s-a înhumat cu aprobarea mitropolitului Iosif Naniescu care acum e canonizat. Barbu Lăutaru, după documentul de deszrobire, a fost plecat la București, unde a stat 20 de ani și cred că la sfârșitul vieții s-a întors aici și mitropolitul, pentru că l-a apreciat, i-a dat loc de veci în curtea bisericii”, susține preotul paroh al Bisericii Zlataust.
Istoricul unui lăutar misterios
Barbu Lăutaru, pe numele sau adevărat Vasile Barbu, a fost un cântăreț și cobzar moldovean, care s-a bucurat de o faimă devenită legendară. Barbu a venit pe lume, cel mai probabil, la 17 decembrie 1780, la Iaşi, sau conform altor surse, la Mereni, raionul Anenii Noi, acum în Republica Moldova. Data exactă a nașterii nu este cunoscută cu exactitate, ci doar prin deducții, deoarece la acea vreme, nașterea copiilor din clasa lui socială, nu era înscrisă nicăieri. Făcând parte din clasa oropsită a robilor, data nașterii lui Barbu Lăutaru nu a fost reținută în niciun catastif, pe coperta vreunei bucoavne, cu atât mai mult cu cât familia sa făcea parte din mulțimea analfabetă a unei epoci de întuneric și împilare.
Izvoare pierdute în negura vremurilor spun că el era urmaș al unei vechi familii de lăutari din dulcele târg al Ieșilor, fiind fiul Glafirei şi al lui Stan, iar de la tatăl său a moştenit o comoară preţioasă – un repertoriu de cântece care desfătau societatea ieşeană în primele decenii ale secolului trecut. Impresionante erau, mai ales, baladele, care istoriseau faptele pline de vitejie ale moldovenilor. Cronicile vremii menţionează ca nimeni nu a ştiut să le cânte mai frumos decât Stan Cobzariul, tatăl lui Barbu. În timp, Barbu Lăutaru şi-a alcătuit un taraf propriu cu care a început să colinde în târgul Iaşilor, pe meleagurile tatălui său, câştigându-şi un renume care i-a asigurat starostia scripcarilor în jurul anului 1804. Barbu Lăutaru s-a căsătorit de tânăr, şi-a întemeiat o gospodărie îngrijită, chiar înfloritoare. El a avut trei copii, toţi deveniţi lăutari: Gheorghe Scripcariul, Ioan Scripcariul şi Vasile Scripcariul.
Barbu Lăutaru a cântat la mai multe instrumente muzicale, la scripcă, la cobză şi la nai, toate acestea fiind mânuite cu aceeaşi uşurinţă şi cu mult talent, fiind însoţite de piesele vocale, interpretate cu aceeaşi măiestrie. Barbu Lăutaru aborda în mod unic jocurile populare, sârbele, bătutele şi horele, nici un lăutar din vremea sa neputând să-l egaleze. A cântat în hanuri, grădini publice, la baluri, petreceri populare şi particulare, a susţinut concerte cu taraful său şi la Chişinău (în anii 1814 şi 1822), şi în alte localităţi ale Basarabiei. În anul 1814, talentul lui Barbu Lăutaru avea să fie cunoscut la Chişinău, după ce Dumitru Plaghino şi Costache Pantazoglu, doi boieri moldoveni, au fost trimisi la de Scarlat Calimah – Vodă, însoţiţi de cei mai straşnici lăutari din toate tarafurile moldovene. După aproape patru decenii de stărostie, în care fusese lăutarul cel mai apreciat şi stimat din Iaşi, cu relaţii consolidate la marile curţi boiereşti, la 19 decembrie 1839, Barbu Lăutaru scria o jalbă de demisie către stăpânire. Retragerea sa din funcţie nu a fost însă definitivă, pentru că în anul 1842, candida din nou, devenind staroste, dar al unui singur cartier din Iaşi. Lăutaria a asigurat familiei venituri consistente, astfel că familia lui Barbu Lăutaru, „din mahalaua Frecăului”, se va răscumpăra din robie, la 6 iulie 1845, conform condicii de „Prescrierea birnicilor şi a dezrobiţilor ţigani din oraşul Eşi”.
