Pe 8 iunie 2021 se împlinesc 54 de ani de la moartea scriitoarei ieșene Otilia Cazimir ale cărei poezii ne-au însoțit încă de la grădiniță, atunci când primele versuri rostite la serbare puteau fi: „O furnică duce-n spate/ Un grăunte jumătate”.
Pentru a aduce un omagiu potrivit acestui eveniment, oficialitățile orașului Iași împreună cu directorul Ateneului din Iași, Andrei Apreotesei, cu avocat Gianina Vera Poroșnicu și cu restaurator Ciprian Stratulat participa la o ceremonie la mormântul poetei aflat la Cimitirul ETERNITATEA, în fața Bisericii.
La eveniment participa primarul Mihai Chirica, viceprimarii Daniel Juravle și Cezar Baciu, persoane publice, reprezentanți ai instituțiilor de cultură și de educație din Iași, dar și publicul larg.
Evenimentul se va continua la Casa memorială „Otilia Cazimir”, unde, la ora 12:00, va vorbi în cadrul evenimentului „Cu drag, în jurul Otiliei!” avocat Gianina Vera Poroșnicu despre relația strânsă pe care o are aceasta cu personalitatea poetei ieșene.
Restaurarea mormântului Otiliei Cazimir a fost realizată cu contribuția doamnei avocat Gianina Vera Poroșnicu, în parteneriat public-privat, primul de acest fel în programul de restaurare al monumentelor funerare declarate monumente istorice în cadrul Cimitirului Eternitatea din Iași.
Poeta sufletelor simple
Alexandrina Gavrilescu a fost cel de-al cincilea copil al unei familii de învățători care s-a mutat la Iași în 1898 în casa care astăzi adăpostește Muzeul Otilia Cazimir. Alexandrina urmează la Iași școala primară, apoi devine elevă la Liceul Oltea Doamnă. Se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, dar nu își finalizează studiile. Încă din anii de liceu, Alexandrina începe să scrie versuri, care îi sunt publicate în revista „Viața Românească”. Cum tânăra poetă semna poeziile cu trei steluţe, Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu, conducătorii revistei i-au devenit naşi, primul spunându-i Otilia, iar al doilea Cazimir, pseudonim pe care puține persoane îl asociau cu tânăra poetă. Spontană, se inspira din întâmplările vieţii; vecinii deveneu eroi ai unor schițe, copiii de pe uliță, personaje ale unor frumoase volume. În 1919, poeta ieșenă debutează în proză, în Revista „Însemnări ieșene”.
Cel dintâi volum de poezii, „Lumini și umbre” vede lumina tiparului în anul 1923, la Editura „Viața Românească” și patru ani mai târziu apare al doilea volum, „Fluturi de noapte” la Editura „Cartea Românească”, volume bine primite de critici. Între anii 1937 – 1946, Otilia Cazimir a fost inspector al teatrelor din Moldova, slujbă care-i asigura un venit modest. În timpul celui de-l doilea război mondil, când Iașul a fost bombardta în mai multe rânduri, Otilia Cazimir s-a refugit la Jimbolia și Timișoar. La scurtă vreme după revenirea la Iași și-a pierdut slujba de la teatru, fiind nevoită să se confrunte cu multe lipsuri. Pentru a putea supraviețui, s-a angajat la Editura “Cartea Rusă”, unde stiliza traduceri din literatura rusă și sovietică (Gorki, Kuprin, Cehov, Fedin, Gaidar).
În corespondența cu Zaharia Stancu, prozatorul o sfătuia să nu-și ocupe tot timpul cu traducerile și să renunțe să scrie, în ciuda tuturor greutăților. Astfel că până aproape de sfârșitul vieții, în 1967, Otilia Cazimir a publicat mai multe volume de poezii și proză – „Cântec de comoară“ (1931), „Cronici fanteziste şi umoristice“ (1930), „Jucării“ (1938), „Poezii“ (1939), „Fapte şi întâmplări adevărate“ (1928), „Din jurnalul unei doctorese“ (1928), „Grădina cu amintiri“ (1929), „În târguşorul dintre vii“ (1930), „A murit Luchi“ (1942), „Prietenii mei scriitorii…“ (1961). Cine nu știe versurile poeziei „Baba Iarna intră-n sat“? În anul 1927 a primit Premiul Academiei Române, apoi Premiul Femina şi, în 1937, Premiul Naţional pentru Literatură, ce-o consacra scriitoare de seamă a ţării. George Călinescu afirma: „Remarcabilă este Otilia Cazimir și în schițele în proză, mici instantanee, drame în miniatură […] în același spirit evocator și discret umanitar ce străbate toată proza moldovenească între Sadoveanu, Hogaș și Ionel Teodoreanu”. La 8 iunie 1967, după cinci decenii de prestigioasă creaţie literară, „poeta sufletelor simple” pleca după Topârceanu, marele ei prieten căruia îi închinase atâtea și atâtea versuri gingașe.
