Frumuseţea şi veselia anilor ’60 s-au întors de ceva vreme, iar odată cu ele ne amintim şi de faimoasa ambasadoare a modei acestor ani, Mary Quant, care ne va reaminti de revoluţia MOD – cuvânt din anii ’60 ce înseamnă modern – cât şi de întreaga sa creaţie.
Mary Quant s-a născut la Londra în 1934, oraş în care şi-a desfăşurat toată cariera, schimbând cursul modei pentru totdeauna prin lansarea unui nou look pentru o nouă generaţie. Într-un interviu din anii ’90, ea îşi aminteşte de fenomenul „MOD” şi succesul în carieră din anii 1960. Nu a cunoscut ultima colecţie Versus de Donatella Versace, nici noul magazine And Then There’s Mod, de Bloomingdale. A fost foarte ocupată cu deschiderea noului său boutique în Londra, Mary Quant Color Shop, în Chelsea. După ce a înţeles şi studiat tipurile de rochii, pieptănături şi machiaj prezentate de numeroase case de modă precum Versace, Gucci şi Anna Sui, Quant a fost dispusă să reflecteze la „MOD”.
„Cred că MOD reprezintă la originile sale idealul unui nou tip de femeie ce îşi controlează mult mai mult circumstanţele. Era începutul emancipării feminine. Pentru prima dată, femeia avea independenţă economică, propria profesie şi propriul salariu. Putea să-şi aleagă şi să-şi cumpere propria îmbrăcăminte.
Când mă gândesc la tipul de îmbrăcăminte ce se proiecta în anii ’60, mi se pare destul de clar că indica vitalitate. Scoteau în evidenţă tinereţea, viaţa şi noile oportunităţi. Gândesc că această senzaţie există de asemenea azi, în special la femei, ce par că trăiesc momente mult mai bune faţă de majoritatea bărbaţilor. În acea epocă exista în Londra un sentiment de independenţă şi euforie, iar hainele reflectau acest optimism. Părea că spune: „priveşte-mă, viaţa e frumoasă”. Eu cred că era pentru prima dată când creaţiile se realizau direct pentru viaţă reală. Înainte era doar o copie sau o aproximare a haute couture, iar haute couture era pentru un tip de viaţă ce nu avea nimic de a face cu persoanele tinere.”
„Urmam Facultatea de Arte, iar după-amiezele mi le petreceam croind şi confecţionând haine. Când mi-am terminat studiile în 1955 am deschis un magazin cu Alexander Plunket Greene. L-am cunoscut în facultate, l-am contaminat (aşa cum s-a exprimat el) cu interesul meu pentru modă şi ne-am căsătorit. Magazinul era pe King’s Road şi se numea Bazaar. Aici am avut în sfârşit tot ce mi-am dorit.
În apartamentul meu aveam maşini de cusut, şi aici s-au făcut multe dintre obiectele de îmbrăcăminte pentru magazin. Am vizitat fabricanţi şi i-am convins să facă jachete din jerse pentru bărbaţi cu 12 cm mai lungi decât făceau normal. Am mai vizitat şi alţi fabricanţi de dresuri pentru teatru, unicii care fabricau plasă de ochiuri în aceea vreme (în colecţiile lui Mary Quant sunt prezentate fuste ce erau croşetate cu ochiuri foarte mari -n.r).
După aceea am mers la Harrods, unde am cumpărat numeroase ţesături pentru hainele bărbăteşti şi alte ţesături care transformau o tunică cu cordon în talie şi care se purta deasupra unui jerse fin. Erau şocante şi simple în acelaşi timp. Foarte grafice, de altfel. Cum majoritatea erau în alb şi negru, am folosit şi combinat culori ţipătoare, precum galben muştar, mov şi roşcat.
Magazinul a avut un succes impresionant. Au fost zile în care se formau şi 4 cozi la vitrine. Totul era un spectacol. Unii spuneau că hainele erau extravagante şi scandaloase, ceea ce niciodată nu am înţeles, pentru că de fapt corpul era acoperit complet (dar nu şi picioarele). Tot timpul am avut costume de baie, care în acele timpuri erau considerate scandaloase. Existau şi alte persoane care gândeau că era o îmbrăcăminte foarte ingenuă. Eu cred că era sofisticată, pentu că mie îmi plăceau aceste genuri mai severe, de tip masculin, dar în schimb pentru noapte foloseam moarul imprimat.
Fotografii se distrau cu colecţiile mele şi făceau foarte multe fotografii. Era David Bailey, Richard Avedon şi Art Kane… iar modelele erau cele mai bune. Era Jean Shrimpton, Twiggy şi Patti Boyd, care s-a căsătorit cu George Harrison (membru al formaţiei Beatles) şi sora sa Jenny, care s-a căsătorit cu Mick Fleetwood. Dar Penelope Tree era perfecţiunea absolută. Avea exact aspectul dorit de un bărbat. Acei ochi. Acele picioare. Toată – o minunăţie! Fotografii o adorau.
În 1964, cred, m-am decis să lucrez la machiaj. În această perioadă, Vidal tundea părul cel mai bine. Dar machiajul era neschimbat. Modern era să nu foloseşti machiaj, dar când se folosea, avea un aspect dur şi artificial. Era lipsit de stil şi nu avea nicio legătură cu moda. Până şi modelele importante foloseau un machiaj teatral. Eu am încercat să obţin o aparenţă foarte impresionistă, care reflecta, de asemenea, culorile la modă. De exemplu, dacă rochia avea galben, ceea ce eu doream era ca această culoare să existe în machiaj, la modul că foloseam lac de unghii de culoare galbenă şi umbream ochii cu aceeaşi culoare. Mi-a luat 18 luni pentru a pregătii linia de machiaj ce s-a lansat în 1966 şi care a fost un succes total. Acum Londra era din nou emoţionantă. Presupun că diferenţa dintre oraşul de dinainte şi cel actual este dată de numărul de femei care au în acest moment o carieră pasionantă pe lângă o familie. Aceasta se vede în felul în care se îmbracă. Par să aibă control. Le văd atractive şi capabile să-şi controleze frumuseţea. În final, se pare că idealul meu a funcţionat.”
Primul său boutique Bazaar era epicentrul esteticii MOD în Londra. Acesta era un boutique multimarcă până când Quant a obosit să caute tot ceea ce dorea să vândă. Astfel, s-a decis să creeze ea însăşi obiecte de îmbrăcăminte. Obiectivul era ca fetele să-şi poată alege singure îmbrăcămintea; aşa au apărut cizmele lungi până la genunchi, jerseul şi schimbarea machiajului. A lansat prototipul de frumuseţe Twiggy.
Modele precum Brigitte Bardot, Nancy Sinatra şi logodnicele membrilor formaţiei Beatles s-au transformat în ambasadoarele ei. Una dintre cheile succesului lui Mary Quant a fost să-şi aleagă clientele de aceeaşi vârstă cu ea. Diferenţa dintre ea şi designerii contemporani era că ea aparţinea generaţiei pentru care crea. O altă cheie era preţul: era convinsă că moda trebuie să fie accesibilă tineretului, iar aceştia au răspuns cumpărându-şi câte un obiect vestimentar în fiecare săptămână.
În 1961 a deschis arhicunoscutul magazin din Kinghtsbridge, iar câţiva ani mai târziu exporta produse în 15 ţări. În 1964 a lansat trusa de machiaj, gabardinele din plastic şi vestele care s-au transformat într-un simbol al epocii.
În 1966 a primit Ordinul Imperiului Britanic, purtând o rochie neagră deasupra genunchilor şi mănuşi negre scurte.
Urmează anii ’70 când şi-a extins linia şi în afară de pret-á-porter, comercializează parfumuri, lenjerie, ciorapi, ocheleri, iar maghiajul său s-a transformat într-o adevărată maşină de făcut bani. Clientele sale se „omorau „pentru lacul de unghi albastru şi eyeliner -ul (dermatograf-ul) argintiu.
S-a retras din activitate în anul 2000 la vârsta de 66 de ani, dar a mai participat la anumite evenimete şi spectacole TV. Ultimul interviu l-a acordat BBC în anul 2009.
Cum a apărut fusta mini
Multe lucruri ce ne pot schimba viaţa, sau care au
lăsat o amprentă în artă, ştiinţă, medicină, aviaţie, pictură, ca să nu denumesc mai toate domeniile, apar datorită unor coincidenţe, întâmplări ciudate sau neaşteptate, sau chiar unor situaţii simple ce nu ne atrag atenţia.
Într-o zi ploioasă Mary Quant se uita pe geam aşteptând sosirea nepoatei sale Elisabeth de 16 ani. Când fata a sosit udă leoarcă până la genunchi riscând să răcească, Quant nu a stat pe gânduri, a luat foarfeca şi a tăiat tot ce era ud. Fata s-a privit în oglindă şi a pufnit în râs: „Nu-i rău, chiar îmi stă bine aşa”. În acel moment, Quant a privit-o şi ea, a stat o clipă în cumpănă, apoi a sărit în sus de bucurie: „Asta e! Mini fusta, Minijupa!” Aşa s-a născut faimoasa fustă-mini ce avea să devină mai „puternică” ca bomba atomică: într-o clipă a cucerit lumea, devenind simbolul nonconformismului. Era exact de ce avea nevoie rockul şi twistul. Nebunia nu mai cunoştea limite: la ea au contribuit atât televiziunea cât şi cinematograful.
Mary Quant a fost depăşită de fenomen şi a afirmat: „Am reuşit să exprim o dorinţă inconştientă de democratizare a modei. Stilul meu nu este numai pentru oamenii bogaţi şi faimoşi. Am simţit că tinerii aşteaptă o schimbare şi am avut această idee care s-a dovedit fericită”. Au fost multe proteste, însă fără efect.
Mary Quant a fost recompensată cu toate onorurile. Regina i-a conferit „Ordinul Imperiului Britanic”, pentru milioanele de lire ce au intrat în visteria Angliei. Mai apoi Muzeul Londrei din Kensington Palace i-a dedicat o expoziţie unde au fost expuse toate creaţiile sale, ceva fără precedent pentru un creator în viaţă, iar ziarul Sunday Time i-a înmânat „Premiul Internaţional”, pentru că „a smuls Anglia din atitudinea ei excesiv de conservatoare în privinţa modei”.
Inutil să mai adăugăm că fusta mini creată de Mary Quant în anii ’60 nu a ieşit din modă până acum şi se pare că va rezista mai mult decât credeam.
(Sursa: Epoch Times România)
