Iașul. Cum ne văd ceilalți

0
3.479 views

Ana Săndulescu a beneficiat de o rezidență FILIT pentru scriitori români, acordată de Muzeul Național al Literaturii Române Iași (2017). Textul integral poate fi citit în numărul de primăvară al revistei „Dacia literară”, aflată în curs de apariție. Proiectul MNLR Iași, dincolo de mizele asumate  explicit, mai are o serie de efecte implicite: generează scenarii despre cum ne văd ceilalți, despre cum orașul se (re)prezintă în percepțiile celor care ne vizitează. (Călin Ciobotari)

Când tai zgomotul

Faţa nevăzută a rezidenței literare începe timid: cu teama de a dezvălui prea puţin, prea încet.

2 octombrie: Ajunsă de câteva ore în Iaşi, am ieşit să mă plimb prin curtea muzeului Pogor, în apropiere de anexa Adelei Kogălniceanu, care este şi locul unde voi fi cazată toată luna. Anexa cuprinde trei camere unite de un hol în forma unui T, unde am găsit pe rând, tacâmuri de bucătărie, cafetieră, maşină de spălat, aragaz, frigider şi aspirator. Baia e pe stânga şi se ramifică în două zone: toaleta şi duşul. Cum îmi place mie să zic „strictul necesar, în design minimalist”. (…)

Iașul are o liniște aparte, pe care nu o mai găsești în alte orașe mari din țară. Retragerea mea aici e simplă. Firea mea e fibră de om puternic, de a treia cezariană. Asta înseamnă că-mi voi petrece vremea cu oameni sau activităţi care-mi plac, de care mi-era dor, ca după o anumită vârstă când nu mai ai timp de pierdut făcând lucruri care nu te inspiră. Scrisul şi colajele mele literare, discuţii cu oameni dragi din Iaşi pe care îi voi revedea după luni întregi, poate chiar ani. (…)

Am cules nucile din curtea Pogor într-o farfurie de plastic pe care am aşezat-o în mijlocul mesei de scris. Pe uşile camerelor noastre scrie „Persoanele gazate sunt rugate ca la plecare să lase cheia de la cameră la gardian (program 16:00 – 08:00) sau la secretariat (08:00 – 16:00).” Gazarea noastră literară e cumva firească. Nu e uşor să trăieşti în Casa Scrisului.

În seara de 3 octombrie dormeam în pat ca într-un leagăn. Îmi balansam corpul în tandem cu vântul de afară, în faţă, în spate, în faţă, în spate, în timp ce îmi simţeam capul ameţit ca după diazepame. Sânii mei erau acoperiţi de coaste. De la orizontală mă vedeam cioturoasă. Din tavan, caloriferul trimitea raze în toate culorile, încălzind camera rece. Pisica mea era doar piele şi os… de cât timp stătuse lipită de tavan şi de când era la Iaşi? Caloriferul ciupise din ea, lăsând în urmă o dermatită urâtă. Din când în când, din spaţiul gol al paturilor aproape unite se ivea o mână de femeie acoperită cu bijuterii de epocă, din secolul trecut. Deasupra mea, femeia se mişca ritmic, tăcută şi previzibilă, prinsă într-o rutină, dragostea ca un exerciţiu mecanic, în timp ce-mi şoptea cum bijuteriile sunt „prietenele” de nădejde ale oricărei femei. Nu reuşeam să o surprind, să îi cunosc privirea, să îi ating pomeţii, căci în locul feţei, distingeam doar un cerc difuz, din care ieşeau cuvinte stranii într-o limbă elegantă, moartă. Mă descopeream geloasă. Puţin după ora patru jumătate m-am trezit. Transpiraţia mea trecuse în pijamaua de bumbac, până şi fruntea îmi era umedă. Sub şi între cele două paturi – aproape unite – nu era nimic. Rămăsesem doar cu o stare febrilă. (…)

Cafea de la Starbucks, băută pe iarba verde şi curată între Palatul Culturii şi mall-ul Palas. Comenzi de meniu vegan de la Mamma-Mia şi Dopo Poco. Ştrudele cu măr de la simigeria Petru. Plimbări pe pietonala Ştefan cel Mare, de la Casa FILIT (Piaţa Unirii) la Casa Poeziei (Casa Dosoftei) şi înapoi. Casa FILIT e un cort alb, nemărginit, vizitat şi populat de minţi deosebite, literare. Acolo i-am ascultat pe Ioana Nicolae, Ruxandra Cesereanu şi pe Vesna Goldsworthy într-un dialog moderat de Radu Vancu. Vocea alintată, de copil, a Ioanei ponderată de un discurs impecabil, inteligent, despre ultimul ei roman, „Pelinul Negru”. O întâmplare care s-a petrecut acum douăzeci de ani şi iată, care abia acum şi-a găsit drumul pe hârtie.

La serile FILIT sălile erau aproape pline şi asta mă încuraja. Cel mai mult, întâlnirea cu Mircea Cărtărescu şi Olga Tokarczuk. Cea mai spectaculoasă a fost seara cu Jeff Lindsay şi Vlad Tăuşance. Trăiam în FILIT ca într-o sectă, prinşi în idei grandioase, omagiind cultura. Stăteam cu spatele la societatea care ne dorea superflui. „Dacă cineva vrea să fie liber, conştiinţa lui ce poate să facă?” ne întreabă Gao Xingjian. Rămăşiţele FILIT-ului. Un alt titlu potrivit pentru această confesiune. Rămasă cu un soi de bucurie eufonică, îmi umplu corpul de dragoste pentru viață şi sunt recunoscătoare că iubesc literatura. La FILIT sunt înconjurată de atâţia oameni cărora le pasă. (…)

9 octombrie: Se aspiră camera alăturată, camera cu numărul doi unde a stat traducătorul Christian (Santacroce), de la care – din cauza unei amnezii abrupte – nu am apucat să-mi iau rămas-bun. În camera trei scrie şi doarme Enrique Javier Nogueras Valdivieso, traducătorul spaniol care va termina bursa literară – ca şi mine – la finalul lunii. Am spălat hainele ieri, pe ale mele şi pe ale lui Enrique. Am aranjat hainele pe uscător, simţindu-mă ca într-un flagrant parteneriat domestic.

Despre prânzuri și cenacluri ieșene

În zilele următoare, vreau să culeg date despre cenaclurile ieşene: Junimea, OuTopos, Club 8 şi Salonul de Literatură. Dacă Radu (Andriescu) ar fi editorul acestui text, m-ar ruga să nu consider Club 8 un cenaclu literar get-beget. Întâlnirile desfășurate de-a lungul timpului la Casa Pogor, în amfiteatrele Facultăţii de Litere, în Galeriile Pod-Pogor, în Casa Dosoftei (Casa cu arcade) reprezintă un punct de cotitură sau chiar de lansare pentru mulţi scriitori români. Văzute ca locuri misterioase, unde timpul pare să încetinească, acestea apar ca niste vortexuri atemporale, în interiorul cărora, mințile literare își revarsă idei dintre cele mai diverse, care sunt ulterior contemplate sau disecate fără menajamente de un colectiv aparte, la care se poate accede atunci când tai zgomotul. (…)

Luăm des prânzul la restaurant Casa Pogor. Azi mi-am comandat un borş călugăresc din legume cu sfeclă roşie. Iar Adela a mâncat o ciorbă-n versuri de văcuţă cu tăiţei de casă. Mâine voi testa supa Dacia Literară şi poimâine supa Convorbiri literare.

Henyerium, povestiri în Casa cu arcade, creşte de la o zi la alta, în lumina noilor comentarii şi interpretări. Zilele trecute am pregătit nişte întrebări pertinente, moderne despre toate acestea, urmând să văd care dintre scriitorii şi criticii stabiliţi în Iaşi vor răspunde anchetei. Ştiam că odată deschisă poarta nostalgiilor aş fi avut acces la nişte amintiri minunate. Trebuia în primul rând să-mi combat nesiguranţa şi să pun întrebări chirurgicale care să taie ceaţa în care erau învăluite toate aceste fragmente uitate. Cu fiecare pas făcut în direcţia proiectului, cu fiecare interviu luat, cu fiecare discuţie purtată mi se confirmă că lucrez la restaurarea unui segment de istorie literară la Iaşi.

Despre OuTopos: cum grecii au două înţelesuri pentru cuvântul utopie. Eu-topos sau eutopia (loc bun) și ou-topos sau outopia (fără loc). Tinerii OuTopişti s-au considerat niciunde. Ei au creat locul care nu poate exista şi au fugit de locul în care nu se întâmplă nimic.

(…)

Am aflat de la Cătălin (Ştefan) că Adela Kogălniceanu a murit violent. Nu vreau să cunosc detaliile, căci altfel nu aş putea să mai stau aici. Cum ieşi din curtea Muzeului Pogor, faci stânga, mergi spre Casa Gane, la capătul străzii, încă o dată stânga, a doua casă e cea a Adelei. Unde locuiesc acum e doar o anexă care-i poartă numele. Încerc să mă păcălesc. Mai bine să întreb cum şi-au petrecut sihăstria ceilalţi rezidenţi? În fiecare zi vorbesc cu trandafirul lui Manasia. Împărtăşesc o senzaţie, trăiesc o senzaţie. Cineva bate la uşă. Adela vrea să mergem la masa de prânz. Îmi spune că o ciorbă pe zi ajută, că doar una face silueta frumoasă, cea de legume. Îmi spune să nu mâncăm mai mult de atât ca să nu veştejim. Îmi tremură mâinile, deşi nu am băut cafea. Respiraţia mea stă-n expectativă, ca o burtă de femeie însărcinată. Inima ca o broşă de diamant împovărată de perle. Doar nu am să vorbesc cu Adela despre asta. E totul doar o senzaţie, doar un truc.

Faţa nevăzută a rezidenței literare se termină abrupt: cu teama de a fi dezvăluit prea mult, prea repede. De asta nu-mi voi mai petrece serile cu Adela.

Am cunoscut-o, a fost o tânără încântătoare.

 

 

 

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here