Un document vechi, datat în 1952, a readus în atenție una dintre cele mai amuzante povești legate de Bucureștiul de altădată. Este vorba despre un carnet atribuit unei misterioase „Societăți a Șmecherilor”, prin care un bucureștean primea dreptul de a purta titulatura de „mare șmecher și coscar de clasa I-a”. Legitimația avea număr, ștampilă și semnătura unui președinte, iar pe verso apărea o formulare ironică despre membrii care dovedeau suficientă șmecherie. Dar cât de reală era această societate și ce se ascunde în spatele documentului?
Carnetul de șmecher din 1952, documentul care a stârnit curiozitatea bucureștenilor
Într-o perioadă în care România se afla la începutul regimului comunist, a circulat un document care pare desprins dintr-o poveste umoristică. Este vorba despre o legitimație atribuită anului 1952, care poartă numele unui bucureștean identificat în transcrierile publicate drept Gheorghe Marian sau, mai exact, „Gheo. Marian”.
Documentul este atribuit unei structuri numite „Societatea Șmecherilor din București”, iar formularea folosită pe legitimație este cu totul neobișnuită pentru acea perioadă.
Imaginea carnetului a circulat în mediul online și a fost preluată de publicații românești încă din 2017. Ulterior, documentul a revenit în atenția presei, inclusiv într-un material publicat de Descoperă.ro în decembrie 2020.
Nu se știe cu exactitate cine a conceput carnetul, în ce împrejurări a fost emis sau dacă a existat o organizație cu activitate permanentă în spatele acestei denumiri. Cert este că documentul a păstrat o formulare care pare să ironizeze atât titulaturile oficiale, cât și limbajul administrativ al vremii.
Ce scria pe legitimația Societății Șmecherilor. Titlul primit de un bucureștean era unul special
Textul de pe document îl prezintă pe titular drept o persoană autorizată să poarte un titlu cu totul neobișnuit.
Potrivit transcrierii publicate de presa românească, Gheorghe Marian era autorizat de conducerea Societății Șmecherilor din București, din Regiunea București, să dețină carnetul de „mare șmecher și coscar de clasa I-a”.
Pe legitimație apare și o trimitere la un presupus „articol 605”, în baza căruia ar fi fost acordat acest statut. Documentul avea un număr de înregistrare, o ștampilă și semnătura unei persoane care se prezenta drept președintele societății.
Dar cea mai amuzantă parte se găsea pe verso. Acolo era trecută următoarea mențiune: „Membrii care vor da dovadă de cât mai multă șmecherie vor fi scutiți de societate”.
Formularea pare construită în registrul unei glume, imitând limbajul regulamentelor și al statutelor oficiale. Tocmai acest detaliu a făcut ca legitimația să atragă atenția după apariția fotografiei sale în mediul online.
Un alt cuvânt care stârnește curiozitatea este „coscar”. Termenul apare în titulatura înscrisă pe carnet, alături de calificativul de „mare șmecher”, ceea ce sugerează că autorul documentului urmărea să construiască o ierarhie ironică a descurcăreților.
A existat cu adevărat o organizație clandestină a șmecherilor în Bucureștiul comunist?
Povestea devine și mai interesantă dacă este privită în contextul anului 1952. România se afla sub conducerea regimului comunist, iar organizarea independentă a cetățenilor era puternic controlată de autorități.
În aceste condiții, ideea unei societăți dedicate exclusiv șmecherilor, care emitea carnete și acorda titluri membrilor săi, pare desprinsă dintr-o altă realitate.
Totuși, simpla existență a legitimației nu demonstrează că în București funcționa o asociație clandestină organizată, cu membri, conducere și activitate regulată. Până acum, informațiile publicate despre acest subiect se bazează în principal pe fotografia carnetului, nu pe documente administrative sau arhivistice care să confirme funcționarea unei asemenea organizații.
Este posibil ca legitimația să fi fost concepută ca o glumă între cunoscuți, o formă de satiră sau un document cu caracter simbolic. Nu se cunosc nici identitatea persoanei care a emis-o, nici regulile de înscriere și nici eventualele privilegii de care s-ar fi bucurat titularul.
Chiar și fără aceste răspunsuri, carnetul rămâne o piesă neobișnuită din imaginarul Bucureștiului de altădată. Umorul său este cu atât mai interesant cu cât folosește exact limbajul formal al documentelor oficiale pentru a acorda o titulatură care, în mod evident, nu poate fi luată prea în serios.
