La melițienii muncipali, birourile sunt invadate în continuare scandal, memoriile zboară ca porumbeii, iar subalternii par moftangii agitați. În centrul haosului, Zamăfirescu, cetățeanul care refuză pensia ca Dl Goe broccoli-ul, stă lipit de scaunul său ca ariciul de spin.
– Libidinosule! – țipă șefa de la Resurse Umane, pixul tremurând ca bețe de chibrit.
Zamăfirescu tresare și se apleacă:
– Salut… salut… și… și eu vă salut, doamnă…
Juristul, mai prăfuit decât agenda directorului, tună:
– Eu nu apăr nimic! Sunt parte în scandal!
– Și eu cine sunt atunci? oftează un moftangiu de subaltern, privind cum Zamăfirescu își aranjează coroana imaginară.
Holurile gem de priviri tăioase, râsete ascunse și apelative inventate: Trâmbița de hârtie!, Generalul memoriu!, Domnul dosar sburător!. Avocații plătiți din bani publici jonglează cu dosarele ca niște mangafale cu mingi de cauciuc. Zamăfirescu oftă:
– Pensionarea? Ce-i aia? Aici se joacă o piesă cu Hamlet administrativ, cu fiecare memoriu o tragedie și fiecare ședință o farsă! Și totul continuă: scaunul lipicios, subalternii bibici, memoriile sburătoare și Zamăfirescu, starul circotecii administrative.
