Înainte ca omul să rostească o rugăciune, înainte ca lumânarea să fie aprinsă sau clopotul să bată, în biserică vorbește culoarea. Ea privește, cheamă, mângâie și mustră. Pe zidurile lăcașurilor de cult, culoarea nu este decor, ci cuvânt nerostit. Este o rugăciune vizibilă. Iar pictorul bisericesc este cel care o scrie, nu pentru sine, ci pentru ceilalți.
Pentru Vasile Gheorghiță, pictor de biserici, culoarea nu este materie, ci mijloc de comuniune. Nu este expresie artistică personală, ci slujire. Între zid și cer, între nevăzut și om, mâna lui devine instrument, iar pensula – o prelungire a harului.
„Fiecare lucrare începe cu credință, iar inspirația vine dintr-o călăuzire divină”, spune el. „Noi nu facem nimic de la noi. Suntem doar purtători ai harului lui Dumnezeu.”
O misiune asumată cu smerenie
Atestat ca pictor bisericesc de Patriarhia Română în anul 2003, Vasile Gheorghiță și-a asumat această misiune cu smerenie și responsabilitate. De atunci, fiecare biserică pictată a fost un drum, o încercare și o rugăciune dusă până la capăt. Pentru că, așa cum spune el, frumusețea adevărată nu se dobândește ușor.
„În pictura bisericească, tot ce este frumos se dobândește mai greu. Este o cale de mântuire. Un dar primit de la Dumnezeu, dar care se descoperă pe parcurs. Darul îl primești, dar caracterul îl construiești.”
Privirea care a schimbat un destin
Această cale nu a început într-un atelier, ci într-o biserică. Mai exact, în fața frescelor de la Voroneț. Un copil care privea Judecata de Apoi fără să înțeleagă cu mintea, dar simțind cu inima. O emoție greu de descris, dar imposibil de uitat.
„Am simțit dincolo de cât pot să văd cu ochii. Acolo a fost deschiderea mea spre pictura murală”, spune pictorul.
Copilăria dintre mănăstiri
Copilăria petrecută în preajma mănăstirilor, pelerinajele alături de bunica sa, prezența unchiului – părinte stareț la Mănăstirea Hadâmbu – au clădit o legătură firească între credință și artă. La Hadâmbu, spune pictorul, s-a născut sufletește. Pe atunci, mănăstirea era ruină, dar pentru un copil, ruina aceea era un loc al revelației.
Anii au trecut, iar chemarea s-a adâncit. Studiul, icoanele, primele lucrări au venit firesc. La doar 16 ani, creațiile sale au ajuns la Palatul Patriarhiei.
„L-am cunoscut pe Patriarhul Daniel. Mi-a oferit binecuvântarea și acolo a fost începutul meu. Atunci mi s-a propus să înființez un atelier la Mănăstirea Trei Ierarhi.”
Lupta nevăzută din atelier
Dar pictura bisericească nu înseamnă doar talent și studiu. Este o luptă nevăzută, dusă în tăcere. În atelier, la șevalet, pictorul se confruntă cu stări de neliniște, cu mâhniri inexplicabile, cu dorința de a abandona.
„Uneori apar stări care te fac să vrei să oprești lucrul, să nu mai continui”, mai spune artistul.
Răspunsul a venit prin îndrumare duhovnicească. Sfântul Părinte Sofian i-a vorbit despre încercări, despre lupta cu sine și despre frumos ca formă de jertfă.
„Mi-a spus să studiez scrierile Sfinților Părinți. A fost un sfat care m-a ajutat să depășesc aceste stări.”
Șapte ani de rugăciune în culoare
Una dintre cele mai ample lucrări ale sale este pictarea Bisericii Sfântul Nectarie. Șapte ani de muncă intensă, de responsabilitate și de rugăciune continuă. O lucrare care nu a fost dusă singur, ci în echipă, alături de tineri formați în duhul credinței.
„Nici fir de păr din cap nu cade fără voia lui Dumnezeu. Noi trebuie să recunoaștem neputința noastră. De la noi nu putem face nimic.”
Pentru pictor, fiecare proiect începe cu rânduială sufletească. Post, spovedanie, rugăciune. Fără acestea, inspirația nu vine.
„Dacă nu suntem pregătiți sufletește, Duhul lui Dumnezeu nu are cum să ne inspire.”
Munca de echipă ca formă de slujire
Pictura bisericească este, în esență, o muncă de echipă. Nu doar tehnică, ci și duhovnicească. Fiecare membru al echipei trebuie să fie prezent nu doar fizic, ci și lăuntric.
„Când spunem tehnica frescă, spunem, de fapt, muncă de echipă.”
Lumina care biruie întunericul
Scenele biblice prind viață în culoare. Nașterea Mântuitorului deschide Noul Testament și aduce lumină într-o lume aflată în întuneric. Steaua, magii, îngerii, ieslea – fiecare detaliu este gândit nu estetic, ci teologic.
„Hristos este Lumina lumii. El luminează în negura acestei lumi. Aici este bucuria nădejdii mântuirii noastre.”
Pantocratorul – încercarea de la înălțime
Cea mai mare provocare rămâne imaginea Pantocratorului. O lucrare realizată la mare înălțime, care cere efort fizic extrem și o concentrare totală.
„Este o responsabilitate în duh. Lucrezi cu suprafețe mari, dar intri în detalii foarte fine. Trebuie să păstrezi echilibrul.”
Pentru pictor, această lecție este valabilă și în viață: să nu pierzi ansamblul pentru detaliu, dar nici detaliul pentru ansamblu.
Rugăciunea care rămâne pe ziduri
Astăzi, zidurile pictate de Vasile Gheorghiță rămân martori tăcuți ai unei credințe trăite. El nu semnează lucrările, nu caută recunoaștere. Rămâne în umbră, așa cum se cuvine celui care nu vorbește despre sine, ci despre Dumnezeu.
În liniștea bisericii, culoarea continuă să se roage. Iar pictorul, asemenea unui mesager tăcut, își duce misiunea mai departe, traducând cerul pe zidurile pământului, pentru ca oamenii să poată vedea, înainte de a înțelege, drumul către lumină.
