În sala Senatului, unde vorbe mari se îngrămădesc ca tramvaiele la ore de vârf, se ridică deodată senatorul Bodea, traseist vestit, cu glasul uns ca sarmaua de sărbători:
— Frațilorrr! Justiția a fost capturată, legată fedeleș și încuiată într-o casă a plăcerilor, să se desfete numai dujmanii de clasă de dânsa!
Onorabilii clipiră: fiecare își amintea ba de un topor, ba de o pilă fină trecută prin legi, ca să nu se prindă norodul obosit de pandemie, inflație și alte belele. Ei știau bine cum s-au scos cătușe de pe prietini și s-au pus călușe la procurori, dar senatorul continua, tunător:
— Nu e eșec! E sistem! Știință! Inovație națională! S-au temut de DNA, de ziua fără imunitate, așa au făcut: au legat judecătorii, să deslege pe cine trebuia!
Și pe măsură ce se umfla oratorul, sala se întreba: îl apucase brusc patriotismul, ori doar se exersa pentru vreun nou partid în devenire?
Dar deodată, într-o cotitură de teatru absurd, Bodea se pomeni într-o imaginară uliță luminată cu felinare roșietice. De la balconul unei case cu grilaj aurit se auzi o voce subțire:
— Of, vai mie, eu sunt Justiția capturată! Cine mă va salva?
Bodea, cu inima zvâcnind ca un poet de mahala, își puse mâna la piept:
— Eu, Julieto! Eu, senatorul tău fenechiescian, vin să te eliberez!
— Dar nu tu m-ai pierdut printre articole ciopârțite? întrebă Justiția, fluturându-și balanța ca pe un evantai.
— Eu? Nuu! — strigă Bodea, ofuscat. — Eu doar… treceam pe-acolo!
— Atunci de ce ții cheia în buzunar?
— Aoleu, asta? O țin pentru… transparență!
— Păi și mă eliberezi?
— Imediat, Julieto, numai să văd dacă-mi dă voie partidul… ăă, poporul!
Justiția oftă teatral, iar senatorul, sub balcon, rămase cu fața spre cer, promițând salvări grandioase și eliberări spectaculoase — dar fără să deschidă vreo ușă, că poate nu dădea bine în sondaje.
