Într-o dimineață cu soare galben ca brânza de burduf, se porni pe ulița mare Atelajul Penelistico-Useristic Universal, condus cu mare pompă de însuși Don Costelo Șintot, vestit prin județ ca „Mare Împărțitor de Promisiuni și Altceva Nimic”, asistat de unul Tananasă Intră-n Casă cu japca. În urma lui tropăiau, ca într-un circ ambulant, toți moftangiii cu chipuri de sfințițăi obosiți și mangafalele cu priviri de vulturi pe prada bugetară.
— Sărut’ mâna, stimabililor! — striga Don Costelo, fluturând hârtii colorate ce semănau a pliante, dar miroseau a funcții.
— Noi venim, noi dăm, noi promitem! Nu pierdem nici cea mai mică fărâmă de cașcaval electoral!
Iar poporul, care-i știa demult, se uita la ei ca la mascații de Crăciun: vin, cântă, pleacă și rămâne tot sărăcia în urmă.
Pe la porți, mangafalele împarteau pungi lucioase cu două conserve, o iconiță și un zâmbet de mucava. Oamenii însă clătinau din cap, căci limba de lemn cu care gașca împrăștia vorbe era mai seacă decât o iarnă fără porci.
— Dom’le, grețoși de nu leși!(atât de scârboși încât nu mai poți duce – n.r.) — murmură o babă. — De atâta bine ce ne-au făcut, ne-a intrat neajunsul până-n temelii!
Dar alaiul mergea mai departe, căci fiecare comună trebuia unsă cu promisiuni, să nu piardă Don Costelo nici cea mai firimitură din prăjitura voturilor.
Doi cetățeni turmentați i-au văzut pe moftangii și au început și ei să comenteze.
Cetățeanul I: Bre, io te întreb cu sinceritate: ce caută gașca lu’ Ilie Sărăcie la noi în sat?
Cetățeanul II: Ce să caute, monșer? Pomană politică, că vine sezonul…
Cetățeanul I: Aha… și nouă ce ne iese?
Cetățeanul II: Tot ce ne-a ieșit și data trecută: nimic, da’ promis frumos!
