Într-un județ în care banul zburdă liber ca gândul și funcția se dă ca ștampila pe plocon, trona de ani buni un boier uns cu toate alifiile: Don Costelo, baronu spitalelor și stăpânul absolut de parandărăt giudețan.
Pe când se rupea panglica la spitalul Sf. Maria, cu popă, presă și promisiuni sterile, iar în beciul realității dospea molima (infecția nosocomială cancerul uitării, dezinfectante botezate în apa sifonată, uși de lemn plătite ca placate cu aur de 100 de karate) și bebelușii au început să plângă din ce în ce mai încet, înăbușiți de neputință și lipsă de grijă, Don Costelo își aranja deja conferința de presă și fuga de răspundere, cu calmul unui păcătos vechi ce-și face cruce cu limba în colțul gurii.
Într-o mână ținea microfonul, în cealaltă, batista cu care ștergea sudoarea nevinovăției mimată. „Nu eu, doamnă dragă, ci posibil Beluța Alinuța, fosta manageră de carton, a greșit”, spunea el oftând ca un actor de telenovelă răsuflată. Alinuța – pusă cu mâna lui, ținută cu interimat perpetuu, ca o slugă de casă, bună doar la semnat hârtii și închis ochii când se cerea.
Dar vulpoiul nu se dă prins așa ușor! A învățat de la marii meșteri ai eschivei – par example pușcariașul ilustru, Relu Fanechiu, al cărui învățăcel fidel a fost, cum să dea vina pe sistem, pe lipsa de fonduri, pe lipsa de personal, pe… orice, numai pe el nu! Iar când vin organele cu întrebări, Don Costelo scoate hârtiile, planșele, powerpoint-urile și mimează transparența ca la teatru de păpuși ieftin.
Poporul? Se uită năuc la ecran, uitând că mâinile care n-au făcut nimic când copiii mureau sunt aceleași care cer votul în toamnă, cu zâmbetul alb și promisiunea că data viitoare va fi bine.
Dar până una-alta, mortul e plasat iar Vulpoiul… scapă. Din nou.
