În patria noastră cu buget fragil și borduri proaspăt vopsite, tantea Perfectă Antoci plutește ca o rază de control neanunțat. Ea nu pășește – plutește în vestuța ei galbenă, mai lucioasă decât o foaie de excel cu formule încrucișate.
Este ea reîncarnarea peste veacuri a Anei Meșterului Manole? Să fim serioși! Draga de dânsa n-are cum să fie zăvorâtă-n vreun perete – constructorii o adoră prea tare. Dacă ar încerca cineva s-o zidească, ar da singuri cu barosul înapoi, de rușine și reverență. Că nu zidești muza, o inviți la tăierea panglicii!
Tantea noastră, delicat responsabilă, veghează ca responsabilitatea contractuală să fie… suplimentată ca după buget, bibicilor. Așa, un pic artistic. Ca-n picturile naive cu drumuri desenate pe hârtie, dar care cresc direct în teren la ședința de progres.
Cu dânsa pe șantier, băieții lucrează mai cu spor. Nu pentru că-i ceartă – ci pentru că n-ar suporta s-o dezamăgească. Un zâmbet de-al ei face mai mult decât trei penalități de întârziere.
La recepția autobuzelor electrice, tremurând de emoție în siajul puternicului corifeu de partid Don Costelo, nicio undă de mirare n-a tulburat perfecțiunea discursului. Chiar dacă prețul părea de două ori umflat, iar roțile abia se învârteau de grele ce erau de la bani, dânsa a tăcut cu grația unui om care știe că unele întrebări se pun doar în gând – și se uită imediat.
Căci dacă legea trebuie păzită, nu-i musai să fie și trezită. Iar când în teritoriu domnește armonia cifrelor rotunjite, cine suntem noi să stricăm feng shui-ul cu anchete și verificări?
Tantea Antoci rămâne astfel – diafană, perfectă impecabilă, cu vestuța pe umeri și cu pasul lin printre jaloanele progresului național. Nu se atinge praful de ea. Doar respectul.
