Într-o zi cu soare sfidător și asfalt topit de grija obștei, Don Costelo – cu pălăria lui albă și planurile negre – s-a înființat la poarta Primăriei Letcani ca să ceară „cuviincios” un petec de pământ pentru „investiții strategice”, adică o combinație costeliană cu iz de bănet și izvor de beton.
Dar vai! Consilierii, altădată moi ca mămăliga, au prins brusc glas și coloană:
— Nu dăm! strigă nea Vasile cu pumnul pe masă.
— Nici la mișto, zise doamna Tudosica, cu fularul ei tricolor legat de conștiință.
— Ăsta nu e teren, e patrimoniu sacru al obștii! proclamă altul, răsfoind Codul Administrativ ca pe o carte de bucate.
Don Costelo, obișnuit cu alte triburi și alte obiceiuri, bombănea în barbă:
— Ce-i cu ăștia, mă? S-au lecuit de combinații?
Între timp, premarele Stelică, în loc să intervină cu dreapta înțelepciune, se juca cu metalele lui preferate – niște plachete de tinichea primite pentru „contribuții deosebite la dezvoltarea rurală” (traducere: la paranghelii și panglici tăiate cu fast).
— Ia uite cum sclipesc, zise el visător. Mai lipsește un selfie cu ele și premiul pe județ îl am. Dar parcă ceasul lui Don Costelo e mai pretios. My preeeeșiiiiozz!!!”, ofta pizmuitor Stelică, la fel ca Golum ăla din Stăpânul Inelelelor. De fapt Stelică nu era departe, el giuucând într-un episod giudețan din „Don Costelo – Stăpânul Tableroanelor”. Și uite așa și-a frânt ambâțul șăful Costeleone, cu patrioții de la Lețcani, care asemeni strămosilor lor carele o luptat la Oituz și Mărășești strigau: „Pe aici, nu se trece!” Chear dacă te cheamă șî Don. Și ce-i cu asta?
Aa, cu ceasul? Până la urmă, cică i l-ar fi ciordit! Nu s-a putut apținea.
