Într-o zi de glorie stinsă, pe când pancartele se legănau în vânt și piepturile naționale băteau a gol, a venit vestea simultan cu un curcubeu pe deasupra Bucureștiului: Iț gon!
Așa s-a spus la partid, între două borcane de zacuscă patriotică și un discurs despre dacii spațiali:
„Nu ne place. Iț gon. Ok?”
Realitatea, acel dușman nevăzut al viselor mărețe cu bărbați în cămăși albe și cu minți de secol XIX, a mușcat.
Fără bani, fără aplauze, fără „națiunea română cere…!”, doar o liniște ciudată, spartă de-un oftat sec: „Dis iz rialiti.”
Unde sunt uralele? Unde sunt miile de trandafiri digitali? Unde e viralul cu „ne-am săturat”?
S-au dus. Ca banii. Nu mai sînt. Și-ntr-o lume fără fonduri, fără algoritmi de Facebook și fără moaște de PR, George se uită în oglindă și murmură în englezo-română de cartier:
„Nu mai sunt bani, bro. Game over.
Comentatorii politici notează că episodul amintește de reality-show-urile în care favoriții publicului sunt eliminați pe tăcute, fără scenă, fără confetti, doar cu un „ok, pa”.
George pleacă nu cu un ropot de aplauze, ci cu o replică memorabilă:
„Iț gon.” Ne place, nu ne place. Iț gon, bibicilor!
