În spatele fiecărei case ridicate, al fiecărui copil ajutat și al fiecărei mese oferite se află o poveste. Uneori, este povestea unei mame care nu mai știe cum să-și hrănească pruncii. Alteori, a unei familii care doarme în frig sau a unui părinte care își veghează copilul bolnav pe un pat de spital. Pentru toți aceștia, părintele Damaschin și oamenii care îi sunt alături încearcă să transforme deznădejdea în speranță.
Într-o lume în care oamenii aleargă zi de zi după un trai mai bun, există și suflete pentru care o pâine, un acoperiș sau o pereche de încălțări reprezintă un dar neprețuit. Sunt familii care își drămuiesc fiecare leu, copii care cresc fără să știe ce înseamnă siguranța zilei de mâine și părinți care își uită propriile nevoi pentru a le putea oferi celor mici măcar strictul necesar.
Pentru aceste familii, ajutorul nu înseamnă doar o donație. Înseamnă să nu mai fie singure.
Printre cei care au ales să-și pună viața în slujba acestor oameni se află părintele Damaschin, fondatorul Asociației Glasul Vieții. De ani de zile, acesta lucrează alături de oameni cu suflet mare pentru a sprijini familii greu încercate, copii sărmani și oameni bolnavi, încercând să le ofere nu doar ajutoare de moment, ci și șansa la o viață normală, cu demnitate și speranță.
Casele construite, mesele oferite, tratamentele susținute și familiile sprijinite sunt, pentru el, mai mult decât simple proiecte sociale. Sunt răspunsuri la nevoi reale, la suferințe pe care le întâlnește zi de zi.
„Casele există. Spitalul există. Copiii există. Familiile există. Terenurile necesare pentru ajutorarea celor sărmani există. Iar nevoile lor, din păcate, există și ele”, spune părintele Damaschin.
În spatele acestor cuvinte se află o realitate pe care mulți dintre noi o vedem prea rar. Realitatea oamenilor care ajung la Iași cu un copil grav bolnav, cu un soț lovit de un accident sau cu o mamă care are nevoie urgentă de tratament. Oameni care vin la spital cu speranța că medicii le vor salva persoana dragă, dar care nu au unde să doarmă, unde să mănânce și nici măcar unde să-și odihnească trupul după zile întregi de teamă.
Un acoperiș pentru cei care dorm lângă spitale
În apropierea spitalelor din Iași, există oameni care își duc zilele între saloane, holuri și porți de spitale. Sunt părinți care își așteaptă copiii internați, soți care nu se dezlipesc de lângă patul celui drag și familii care au venit de la zeci sau sute de kilometri distanță pentru o șansă la viață.
Pentru unii, drumul până la Iași este doar începutul unei încercări dureroase.
Când copilul este diagnosticat cu o boală gravă, întreaga familie se schimbă. Un părinte poate fi nevoit să renunțe la serviciu, la carieră și la propriile planuri pentru a fi alături de cel mic. Zilele se transformă în nopți nedormite, iar grijile se adună una peste alta.
Unde vor dormi? Ce vor mânca? Cum vor plăti tratamentul? Cât vor putea rezista?
Uneori, răspunsul este dureros: în gări, pe lângă spitale sau chiar în biserici.
„Aici vom adăposti mulți oameni greu încercați, dar mai ales pe cei ce caută disperați un acoperiș, atunci când ajung în oraș, distruși de accidentele ori de bolile grave ale celor dragi, aduși în urgențe la Sfânta Maria sau la Neurochirurgie”, explică părintele Damaschin.
Proiectul pentru care se caută sprijin este o clădire cu locuințe gratuite, destinată celor bolnavi și sărmani. Așezământul ar urma să fie construit în zona Tătărași, în apropierea spitalelor și a liniei de tramvai, astfel încât oamenii care au nevoie de îngrijire medicală să poată avea și un loc sigur în care să stea.
Nu este vorba doar despre ziduri și camere. Este vorba despre un loc în care o mamă să poată plânge fără să se teamă că nu are unde să doarmă. Despre un tată care să-și poată însoți copilul la tratament fără să fie nevoit să aleagă între mâncare și transport. Despre familii care să nu mai simtă că, odată ajunse într-un oraș străin, au fost abandonate.
Părintele numește acest proiect un obiectiv important pentru activitățile socio-medicale dedicate oamenilor care nu mai trebuie lăsați la voia întâmplării.
Iar pentru ca el să devină realitate, este nevoie de finanțare, proiecte, avize și autorizații. Este nevoie, de asemenea, de oameni care să creadă în această lucrare și să o susțină.
Când ajutorul se transformă în casă, hrană și șansa la o viață normală
În activitatea sa, părintele Damaschin spune că întâlnește zeci de mii de oameni care au nevoie de sprijin. Familii numeroase, copii bolnavi, mame singure, oameni fără posibilități și suflete care, de multe ori, nu mai au puterea să ceară ajutor.
Pentru aceștia, Asociația Glasul Vieții încearcă să ofere lucruri esențiale: mâncare, haine, încălțăminte, sprijin financiar, tratamente, locuințe și case pentru familiile aflate în nevoie.
Uneori, ajutorul vine sub forma unui pachet cu alimente. Alteori, înseamnă medicamente cumpărate la timp, plata unei terapii, o masă caldă sau o cameră în care un copil să poată dormi liniștit.
Sunt și situații în care o familie are nevoie de mult mai mult. De un acoperiș adevărat, de un loc sigur în care să crească mai mulți copii, de o casă care să le redea sentimentul că aparțin undeva.
„Pe mine mă interesează să șterg toate lacrimile mamelor greu încercate și să alin durerea copiilor sărmani. Încerc să fac lucruri care rămân în picioare, după ce postările dispar în negura internetului”, mărturisește părintele.
Iar unele dintre aceste lucruri chiar rămân în picioare.
Sunt case în care copiii pot crește. Sunt paturi de spital în care oameni fără posibilități primesc ajutor. Sunt familii care au primit hrană, îmbrăcăminte și sprijin atunci când nu mai aveau de unde să le obțină.
În spatele fiecărei asemenea reușite se află, însă, oameni. Oameni care donează, care muncesc, care se implică și care aleg să creadă că binele poate fi făcut și în lucruri simple.
Pentru o familie cu zece copii, o casă poate însemna un nou început. Pentru un copil bolnav, un tratament poate însemna o șansă. Pentru o mamă care nu are ce pune pe masă, un pachet cu alimente poate însemna că, în acea zi, copiii ei nu vor adormi flămânzi.
Iar pentru părintele Damaschin, toate acestea sunt motive pentru a merge mai departe.
Ecaterina, copilul pentru care oamenii au ales viața
Printre poveștile care vorbesc cel mai puternic despre această lucrare se află cea a micuței Ecaterina.
Povestea ei începe cu o mamă pe nume Mirabela și cu o familie numeroasă. Zece copii, zece suflete care au nevoie de iubire, de hrană, de îmbrăcăminte și, mai presus de toate, de un loc pe care să-l numească acasă.
Mirabela a devenit mamă pentru prima dată cu multă bucurie, dar și cu multe lacrimi. Își dorea să-și țină copilul în brațe, însă nu avea aproape nimic cu care să-l întâmpine. Au venit apoi ceilalți copii, iar odată cu ei au crescut și grijile.
Zece guri de hrănit. Zece perechi de piciorușe de încălțat. Zece copii care aveau nevoie de siguranță.
În această familie s-a născut și Ecaterina, fetița despre care, la un moment dat, exista teama că poate nu va veni pe lume.
Dar au fost oameni care au crezut în viața ei.
Părintele Damaschin spune că a fost alături de mama Ecaterinei și că a făcut tot ce i-a stat în putere pentru ca fetița să se nască. A fost o luptă pentru un copil care încă nu putea vorbi, nu putea zâmbi și nu putea spune nimănui că își dorește să trăiască.
Astăzi, însă, Ecaterina este aici.
Vorbește, râde, aleargă și spune, cu glasul ei de copil, povestea familiei sale. Are ochii mari, curioși, și o inocență care face ca toate greutățile prin care a trecut mama ei să pară, pentru o clipă, mai ușor de înțeles.
„Ecaterina este copilul despre care, la un moment dat, se credea că n-ar trebui să se nască. Noi am spus atunci că viața ei merită apărată”, povestește părintele Damaschin.
Și nu s-au oprit aici.
Pentru că a ajuta un copil să vină pe lume înseamnă și să te gândești la ziua de mâine. Înseamnă să te întrebi unde va dormi, ce va mânca, cum va crește și dacă va avea parte de siguranța pe care orice copil o merită.
Așa că, împreună cu oamenii care i-au fost alături, părintele a contribuit la construirea unei case pentru familia Mirabelei.
Nu un palat. Nu lux. Ci un loc simplu, cald și sigur.
Un adevărat acasă.
Un loc în care zece copii să poată adormi fără teama zilei de mâine. Un loc în care o mamă să-și poată strânge pruncii la piept și să știe că, măcar în privința acoperișului de deasupra capului, nu mai este singură.
„N-am vrut doar să o ajutăm pe Ecaterina să se nască, ci am vrut să aibă și unde să crească”, spune părintele.
Este o frază simplă, dar care cuprinde întreaga esență a unei lucrări sociale: să nu te oprești la primul ajutor, ci să încerci să construiești un viitor.
Astăzi, Ecaterina are o familie, are o căsuță și are o poveste pe care o poate spune singură.
Iar când o privești, devine greu să nu te gândești la cât de mult se poate schimba viața unui copil atunci când cineva refuză să-l abandoneze.
„Ce săracă ar fi fost lumea fără zâmbetul ei!”, spune părintele Damaschin.
Poate că o cărămidă, o hăinuță, un pachet cu mâncare sau o donație par lucruri mici pentru unii dintre noi. Dar pentru o familie care nu are aproape nimic, ele pot însemna diferența dintre deznădejde și speranță.
Uneori, pot însemna chiar șansa unui copil de a veni pe lume și de a avea un viitor.
741 de copii care încă așteaptă
Povestea Ecaterinei este una dintre multele povești întâlnite în această lucrare. În spatele ei se află alte sute de copii, alte mame și alte familii care au nevoie de ajutor.
În prezent, părintele Damaschin vorbește despre 741 de copii sărmani sau orfani care au nevoie, în continuare, de sprijin și dragoste.
741 de suflete. 741 de copilării care pot fi schimbate prin gesturi simple, dar făcute la timp.
Pentru unii dintre acești copii, ajutorul înseamnă hrană. Pentru alții, haine, rechizite, încălțăminte sau sprijin medical. Pentru familiile lor, poate însemna plata unor tratamente, sprijin pentru cheltuielile de zi cu zi ori chiar construirea unei locuințe.
Fiecare copil are o nevoie diferită, dar toți au ceva în comun: au nevoie să știe că nu sunt singuri.
Părintele Damaschin și oamenii care îl sprijină încearcă să le ofere tocmai acest lucru. Nu doar obiecte, ci și sentimentul că există cineva care îi vede, îi ascultă și le întinde mâna atunci când viața devine prea grea.
„Poate că pentru noi o donație, o cărămidă, un pachet cu mâncare sau o hăinuță par lucruri mici. Pentru o familie precum cea a Mirabelei, ele pot însemna diferența dintre deznădejde și speranță”, spune părintele.
Iar această speranță nu se construiește într-o singură zi.
Se construiește din fiecare masă oferită, din fiecare tratament susținut, din fiecare casă ridicată și din fiecare copil care primește șansa de a crește în siguranță.
Se construiește din oameni care aleg să nu treacă nepăsători pe lângă suferința altora.
O lucrare care merge mai departe
Dincolo de proiectele deja realizate, părintele Damaschin vorbește despre alte planuri: un centru de recuperare, o clinică stomatologică, un centru antidrog, un depozit pentru ajutoare și o casă destinată mamelor abuzate.
Fiecare dintre aceste proiecte pornește de la o nevoie concretă. De la oameni care există, de la suferințe care există și de la familii care au nevoie de ajutor.
„Banii pe care îi primim se transformă în lucruri care se văd: în case, în paturi de spital, în mâncare, în haine, în copii ajutați”, spune părintele.
Într-o societate în care multe lucruri sunt trecătoare, el spune că își dorește să lase în urmă lucruri care pot fi folosite de oameni ani la rând.
O casă în care să crească un copil. Un loc în care un bolnav să poată primi sprijin. O masă care să ajungă la o familie atunci când frigiderul este gol. Un tratament care să ofere o nouă șansă.
Acestea sunt lucrurile care, dincolo de vorbe, pot schimba destine.
Iar în centrul tuturor acestor eforturi se află omul.
Mama care își strânge copilul în brațe. Tatăl care își veghează soția bolnavă. Bunica ce își crește nepoții. Copilul care își dorește doar să aibă o pereche de pantofi și un loc cald în care să doarmă.
Sunt suflete care nu cer imposibilul. Cer doar o șansă.
„Ecaterina, să știi că au existat oameni care au crezut în viața ta”
Poate că, peste ani, Ecaterina va fi suficient de mare pentru a înțelege întreaga poveste a venirii sale pe lume.
Poate că va afla despre mama ei, despre greutățile prin care a trecut familia și despre oamenii care au ales să-i fie alături într-un moment în care totul părea nesigur.
Și poate că, atunci, cineva îi va spune:
„Ecaterina, să știi că atunci când erai încă atât de mică încât nimeni nu-ți auzise glasul, au existat oameni care au crezut în viața ta și au luptat pentru tine.”
