Incredibilul drum al inimii Reginei Maria a inceput in iulie 1938, cand cea mai iubita dintre monarhele Romaniei moare. De la Sinaia, ajunge la capela construita in curtea castelului din Balcic, una dintre „casele de vis” ale reginei. Dupa pierderea Cadrilaterului, este dusa la Bran. Autoritatile comuniste o scot din mormantul amenajat si o muta la un muzeu, in Bucuresti, unde ramane pana in 2015, cand a fost mutata la Pelisor, unde se afla in prezent.
Simona Preda: Stim ca pe 18 iulie 1938 este declarat decesul Reginei Maria. Cand s-a intamplat de fapt? Exista speculatii ca ar fi murit in trenul care o transporta catre Sinaia. Unii spun ca ar fi murit la Pelisor. Haideti sa elucidam aceasta problema.
Dar unde si-ar fi dorit, de fapt, Regina Maria sa se afle inima sa?
In nici un caz expusa intr-o cutie, pe un stand, la Sinaia. La aceasta intrebare raspund academiciana Georgeta Filitti, care a studiat in detaliu viata Reginei Mama si care a asistat la episodul mutarii inimii de la Bran la Bucuresti, si istoricul Tudor Visan-Miu, conform presshub.
Tudor Visan-Miu: Miza, in astfel de cazuri, exista: cum se anunta trecerea la cele vesnice a unui monarh. Avem un caz in istorie, al regelui George al 6-lea, care a fost otravit de medicul sau ca sa apara stirea in gazetele de dimineata, nu in cele de seara. Regina Maria se afla la tratament in Germania. Nu prea mergeau lucrurile, asa incat ia decizia: „Trebuie sa ma intorc in tara. Nu am cum sa mor pe pamant strain.”
Se pare ca Hitler ii face o invitatie sa ii ofere un avion, dar refuza si se recurge la tren.
Refuza ea sau refuza Carol al II-lea?
Era oricum o chestiune delicata, pentru ca in 1938 nimeni nu mai avea dubii despre Hitler, ce poate si ce o sa faca.
Trenul trece sigur si pe la Cernauti, apoi ajunge pe teritoriul Romaniei. In Sinaia, Carol al II-lea are niste insemnari despre cum a avut loc intampinarea, este dusa la Pelisor, care era resedinta ei de cand era principesa, si oficial acolo are loc decesul, constatat de medicul care o trata.
Se semneaza actul de deces si atunci se incheie viata Reginei Maria.
Inima este scoasa din piept. Din ce stim, doamna academician, dorinta Reginei este sa fie dusa la Balcic.
Georgeta Filitti: Exista un obicei, urmat în Evul Mediu cu strictețe, ce venea de la cavalerii care plecau în cruciadă să elibereze Sfântul Mormânt. Lăsau prin testament ca părți din trupul lor să fie duse în diverse locuri, predilect în biserici. Și atuncea în altarul bisericilor, găsești inima prințului cutare, ficatul prințului cutare.
Cel care urmărește viața reginei Maria în amănunt știe despre casele ei de vis. Printre casele astea de vis, Balcicul ocupă un loc foarte, foarte important. Și atunci s-a spus că ea și-a exprimat dorința ca inima să-i fie dusă la Stella Maris (capela construită la Balcic în 1929, la cererea reginei n.r.)
Dar când s-a gândit pentru prima oară la acest lucru?
Un martor ocular mi-a istorisit povestea. Dacă a mințit, nu știu. Este vorba despre momentul scoaterii inimii reginei, pentru că s-a făcut o autopsie. I-a fost deschis trupul și această inimă a fost scoasă. Dacă ea a murit, în camera aurită de la Pelișor, cel care mi-a povestit mie toată istoria pretinde că autopsia s-a făcut la Bran.
Ar fi oprit trenul la Bran.
N-avea ce tren să oprească la Bran. De la Sinaia la Bran, Regina s-a văitat toată viața că sunt drumuri îngrozitoare, drumuri cumplite, drumuri….
Ori acest domn Soare, care fusese lacheu la Curtea Regală, personal mi-a spus în 1967, pentru că încă trăia, era brănean, despre acest episod. Adică au fost niște lucruri care poate că erau puțin ajustate.
Dincolo de faptul acesta, rămâne un lucru cert: inima Reginei Maria a fost dusă la Stella Maris.
Dar anul tragic 1940 a însemnat ciuntirea teritoriului românesc într-o formă absolut dramatică. Este socotit anul negru, anul tragic al țării noastre. Cu alte cuvinte, parte din Transilvania ne-au smuls-o ungurii, Cadrilaterul l-au luat bulgarii, parte din Banat au luat sârbii și halca zdravănă, Basarabia și parte de Bucovina, rușii.
Citește și: Scrisoare către Constantin Brâncuși
În condițiile acestea în care Balcicul era pierdut, Principesa Ileana a decis ca inima să fie adusă pe teritoriul românesc.
Și fiind vorba de o inimă regală, nu s-a făcut cu economie de mijloace, în sensul că a fost trimis un vas militar. Și pe vasul acesta se afla principesa Ileana și George Fotino.
George Fotino a fost la un moment dat președintele Senatului, era profesor de drept și fusese o vreme primar al Balcicului. Și foarte apropiat al reginei Maria, un om cu totul excepțional.
Transportul acesta nu putea să meargă decât tot către o locuință specială, o casă de vis a reginei Maria. Și cealaltă casă de vis a fost Bran.
Tudor Vişan-Miu: De altfel, mai este o persoană implicată în sfârșitul vieții reginei Maria și în traseul pe care l-a avut inima ei, respectiv aghiotantul ei, ultimul ei aghiotant, care era un ofițer din fosta armată austro-ungară, cu titlul nobiliar, Eugen Zwiedineck.
Când regina era bolnavă și urma tratament în Germania, se oferă să facă transfuzie. Deci inima reginei a pompat și sânge de la acest aghiotant, care a participat și la înmormântare, apoi la momentele acelea când inima a fost scoasă din sicriu și pusă într-o cutie. La funeralii, trupul a fost depus la Curtea de Argeș. Apoi inima, în ziua nașterii Reginei Maria, în acel an, pe 29 octombrie, a fost dusă la Balcic și depusă în condițiile amintite.
Există o însemnare, doamna Georgeta Filiti, cândva în 1926, conform căreia Regina Maria și-ar fi dorit să fie îngropată undeva în Vâlcea.
Georgeta Filitti: Da, la Horezu. Ea și-a dorit foarte mult, de fapt, la Horezu să fie îngropată.
E un loc acolo pe care cu destulă fereală măicuțele ți-l arată, regina a cerut să fie însemnat cu o cruce de piatră, pentru ca atunci când va veni momentul trecerii ei în neființă să se știe unde vrea să fie îngropată.
Deși știa totuși că trebuie să fie la Curtea de Argeș, alături de Ferdinand.
Da, dar ea și-a exprimat această dorință. Viața nu e liniară. La mine s-a întâmplat ceva mai puțin obișnuit.
Familia Filitti a fost în slujba Hohenzollernilor de când au venit în țară. Străbunicul bărbatului meu le-a fost aghiotant și asta m-a făcut să fiu poftită foarte des la Curtea Regală.
Și atunci mi-am permis o întrebare către regele Mihai: De ce nu este îngropată această inimă?
Regimul comunist avea tot interesul să denigreze monarhia în toate formele, să minimalizeze toate elementele legate de viața regalității, să o pună într-o lumină defavorabilă.
Ori după 1989, eram o țară liberă și puteam să facem un gest de cuviință. Adică inima Reginei Maria, care călătorise de la Balcic la Bran, de la Bran la București, să-și găsească locul cuvincios.
M-am gândit la Curtea de Argeș. Dar majestatea sa Regele Mihai mi-a răspuns că este foarte greu de urnit placa de marmură care este peste mormântul în care se află trupul Reginei Maria.
Și cred că am fost necuvincioasă, căci am spus: „Eu sunt într-o situație asemănătoare, în sensul că am primit cenușa unui prieten din Franța care dorește să îi fie pusă într-un mormânt cu o piatră asemănătoare, la Belu. Era un mormânt legat de familia lui. Și atunci am luat trei oameni zdraveni, care au mișcat această piatră splendidă de marmură și s-a făcut o fantă așa de 10 cm, și cutia aceea de cenușă am aruncat-o jos.”
Au mai trecut vreo 2 ani, sunt din nou poftită la Palatul Elisabeta și iar îmi permit, nu știu de ce, aveam eu o neliniște cu Regina Maria.
Mi se părea de neimaginat ca inima acestei femei, dincolo de faptul că a fost regină, dincolo de faptul că rămâne unică în istoria Europei, era o inimă de creștin,stătea într-o cutie de plexiglas, pe un raft, la o fereastră, pe un pervaz.
Nu se poate, nu se poate așa ceva. Și atunci am spus: „Majestate, eu am un mormânt la Belu, pe aleea principală, și dacă îmi dați voie, eu pun inima majestății sale la mine în mormânt.”
Nu știu la ce se va fi gândit regele. Doar a zâmbit puțin așa și a spus: „Nu se poate, nu se poate.”
Eu nu mă așteptam la autoritățile comuniste să arate respect pentru Regina Maria. Dar măcar după Revoluție să fie un un gest de bun creștin.
Eu nu știu un popor creștin în Europa care să facă mai mult caz de manifestările exterioare, adică de cruci nesfârșite pe care ni le facem toți în timpul slujbelor, când intrăm în biserică, să cumpărăm lumânări, să declarăm că la Sfânta Parascheva, la Sfântul Dumitru, am stat și am așteptat 5 ore, 6 ore, am înghețat, ne-a plouat, nu știu ce mi s-a întâmplat, m-a durut piciorul, capul, urechea, toate s-au întâmplat, am stat acolo. Ne arătăm foarte credincioși.
Dar un gest elementar am întârziat atât de mult să îl facem.
De la Balcic, inima ajunge la Bran, o duce principesa Ileana. Care este destinația mai departe, pentru că nu rămâne foarte mult timp nici la Bran.
Tudor Vişan-Miu: Da, cred că și-au dat seama mai târziu de chestiunea aceasta. Branul devine muzeu și cuiva îi vine la un moment dat ideea că inima este într-o cutie foarte valoroasă, de să stea în județul Brașov, când ar sta mai bine la București, la Muzeul Național de Istorie.
A fost mutată la București, unde a stat până în 2015, când, după multe discuții, s-au hotărât în sfârșit să o mute din nou, dar cu o condiție. „Luați inima, dar lăsați cutia. Faceți o altă cutie.“
Și în această altă cutie stă acum inima la Pelișor.
Georgeta Filitti: Întâmplarea a făcut ca mama mea să deschidă Muzeul Bran în 1957, cu profesorul Emil Micu. Ea a lucrat acolo ca muzeograf. Dumneavoastră ați întrebat cât timp a stat inima la Bran?
Mai puțin ca la Muzeul de Istorie, unde traversat multă vreme comunismul.
Inima a fost adusă la Bran în 1941 și a stat până în 1967. Și în 1967, director al muzeului era un nepot îndepărtat a lui Bogdan Petriceicu-Hașdeu. Probabil că a fost un exces de fidelitate față de autoritățile comuniste. S-a vorbit foarte mult că aceste cutii aparțin poporului.
Știți, era verbiajul ăsta nepotrivit, absolut nepotrivit, al vremurilor.
Relația între Regina Maria și Principesa Ileană a fost cu totul excepțională. Când se căsătorește Ileana în 1931, care era, în fond, un moment de fericire pentru fata asta, maică-sa scrie: Pentru mine înseamnă moartea, moartea, copilul meu iubit, pleacă. Ce mă fac? Sunt disperată.
Era o legătură foarte strânsă între ele și Ileana a înțeles să îi aducă un omagiu complet maică-sii.
Cine cunoaște Branul știe că atunci când urci la etajul întâi, unde e o terasă, vezi o apă care se cheamă Turcu. Și peste apa asta, este o stâncă. Și în stânca asta s-a săpat puțin și acolo a fost pusă inima.
Inima era într-un sicriu de marmură albă, pe care ăștia l-au spart, n-au avut altfel cum să facă. Înăuntru era o cutie de email, care fusese oferită reginei în 1919, după Marea Unire, de Asociația Națională a Femeilor Ortodoxe.
Și în această cutie, care avea deasupra semnele județelor României Mari, se afla o altă cutie de argint, cu un șomoioc mare de vată, îmbibată în spirt medicinal albastru. În acea vată era inima.
Eu am văzut lucrurile astea, nu le știu din auzite.
În 1967, inima a fost scoasă și dusă și depozitată unde? Într-o cutie de plexiglas?
Într-o cutie de plexiglas, la Muzeul Național de Istorie, în 1967. Inițiativa spargerii acelui monument, care era, să știți, foarte frumos…. dar într-adevăr începuse să se facă pelerinaje acolo.
Și unui om atât de iubit, dincolo de faptul că era regină, să-i pui inima într-o cutie?
Dincolo de faptul că era regină, era o creștină și noi ne socotim popor creștin. Cum e cu putință. Când directorul muzeului mi-a spus: „Trebuie să o restaurăm”, vă spun sincer…
Dar ce presupunea această restaura?
Nu știu, nu știu. Stând atâta vreme expusă… Cât a stat în cutia aia închisă cu spirt, n-am pus mâna, aș minți să spun, dar în orice caz, în acel șomoiog de vată muiată în spirt, spiritul părea încă lichid, nu era uscat. Asta se întâmpla în ’67.
Atunci ați văzut prima oară inima?
Prima și singura dată, că pe urmă n-am mai avut ocazia, am văzut-o numai de la distanță.
Dar acum era un zgârci uscat, foarte micșorat față de dimensiunea firească a unei inimi. Și voiau să o restaureze.
Pentru ce? Că bănuiesc că n-ar fi expus-o.
Păi, nici nu puteai, dumnezeule, e sinistru să expui o parte de trup omenesc. Nici măcar la morgă nu s-a făcut lucrul acesta. Poate că mi-a dat așa un răspuns în batjocură, nu știu să vă spun de ce. Eu n-am avut replică.
Anii au trecut și tot pisând familia regală, în sfârșit, Principele Radu, la un moment, dar îmi spune: „Gata, s-a hotărât. Vom duce inima la Pelișor? Dar provizoriu.”
Păi cum provizoriu? De ce provizoriu? Ce mai așteptăm? Unde o ducem sefinitiv? „Nu știu. Așa s-a hotărât”.
Citește și: Cui îi e frică de Herta Müller? Un film în căutarea unei scriitoare de Nobel naște emoții la Timișoara
De câte ori mă duc la Pelișor, simt nevoia să trec prin dreptul acestei inimi. Dar vă mărturisesc că nu prea știu care ar fi gestica convenabilă, pentru că este expusă pe un suport din ăsta, ca de tribună. E o mică tribună transparentă.
Acolo este așezată această cutie și dacă vrei să aprinzi o lumânare nu poți. Vrei să te închini? Nu te oprește nimeni. Acolo ar trebui să fie un spațiu de reculegere, zic eu. Trebuie să treci repede și nu prea știi ce să faci.
Ați fost la Pelișor, ați văzut de departe inima reginei?
Tudor Vişan-Miu: O să tot vedem, cred, situații provizorii, pentru că e greu de decis. Poate ar fi putut să o ducă la Bran, dar ce s-or fi gândit, proprietarii sunt urmașii principesei Ileana, nu știm.
Deci locul inimii nu este totuși la Pelișor, asta încercați să spuneți?
Georgeta Filitti: Pelișorul totuși este locul unde ea a murit, este locul unde a stat foarte mult. La Bran s-a făcut o mică bisericuță, în care se țineau tomberoane, și mături, și târnuri. Sigur s-ar fi curățat acolo și s-ar fi putut aduce inima.
Probabil că autoritățile iliescene n-au dorit, mă refer la perioada imediat post-revoluționară. Vă dați seama că imediat s-ar fi creat pelerinaje, pelerinaje pentru un reprezentant al monarhiei române, și asta nu era de dorit sau nu dorea conducerea politică a României din acea vreme.
Dar s-a schimbat conducerea de atunci.
Pe urmă nu s-au mai interesat. Faptele, cum să vă spun, sunt încă în desfășurare, pentru că acest provizorat tinde să să permanentizeze.
Pe mine, dacă m-ați întreba, eu aș fi pus inima până la urmă la Curtea de Argeș.
Unde și-a fi dorit Regina Maria să îi fie inima?
Ea a spus ritos că dorește la Horezu, era absolut încântată de tot ancadramentul ăla, de tot ce să întâmplă acolo. Pe ea totul a încântat-o.
Cred că ultima dorință și cea mai clar exprimată s-a referit totuși la Balcic. Dar, vedeți, e o situație fără posibilitate de rezolvare, pentru că e foarte greu să pui inima reginei țării tale pe un teritoriu care nu-ți mai aparține.
Sigur că la Bran, poate că dacă citim cuvintele scrise de ea despre Bran, ce reprezintă pentru ea acest castelaș.
Domnule Tudor Vișan, dvs. vi se pare potrivit ca inima să fie la Balcic, Bran și nu la Pelișor?
Tudor Vişan-Miu: Sigur că s-a dezbătut și atunci cu patos, mai tot dezbatem. Și în 1940 a fost o decizie dificilă, pentru că lumea și-ar fi dorit să avem România Mare și să rămână așa.
Dacă ar mai fi trăit și apuca să vadă pierderile acestea teritoriale, cred că inima ei ar fi încetat să bată oricum.
Deci, într-un fel metaforic aș spune, mutarea inimii e o tragedie, nu doar pentru că se schimbă locul, dar pentru că țara pentru care ea luptat atunci s-a micșorat, s-au pierdut locuri și români.
Așadar, inima se află acum într-un loc, după o tragedie, dintr-un compromis, într-un provizorat.
Georgeta Filitti: Nu știm cât va dura. Mingea cred că e în terenul monarhiei noastre, nu? Ei trebuie să decidă.
Familia regală trebuie să decidă și nu văd de ce autoritățile laice n-ar agrea lucrul acesta. Dar sigur că la Bran trebuie îmbunătățite condițiile care există deja.
Era vorba de un intrând într-o stâncă, pe un suport de beton, era acest sicriaș de marmură și totul era închis cu un gard făcut din metal, din cruci de Malta. Era ceva foarte elegant și foarte frumos.
Și de acolo, pornind până către piață, e un spațiu uriaș. La mijloc este această bisericuță, absolut degradată, dar care poate fi restaurată perfect, exact cum a fost atunci făcută.
Poate fi făcută o bisericuță mai mare, dar cu această premoniție care e la îndemâna tuturor, alminteri, că o să devină foarte curând un loc de pelerinaj.
