Cu 30 de ani înainte ca reactorul de la Cernobîl să explodeze, cauzând unul dintre cele mai mari dezastre nucleare din istorie, o altă centrală nucleară sovietică a trecut prin niște momente delicate. Incidentul a fost mușamalizat de oficialități mai bine de trei decenii.
Accidentul a avut loc în Maiak, unul dintre cele mai mari complexe nucleare din Rusia, aflat lângă orașul Kîștîm, în districtul Celiabinsk, din Munții Ural. Complexul a fost construit la scurt timp după Al Doilea Război Mondial cu scopul de a fi folosit în cadrul programului nuclear sovietic, aflat în plină expansiune.
Scopul principal al complexului era să producă plutoniu pentru fabricarea de arme nucleare. Programul atomic a demarat cu greu.
Liderii sovietici nu aveau multă încredere în energia nucleară. Savanții sovietici credeau că armele atomice nu erau fezabile și că, în afara meritului academic, cercetarea nucleară nu avea aplicații practice.
Prin urmare, mare parte din cercetările desfășurate în legătură cu acest subiect nu erau clasificate și erau publicate în jurnalele academice, unde le putea citi oricine. Numai Gheorghi Nicolaevici Fliorov, un fizician rus, a observat absența totală a lucrărilor americane, germane și britanice privitoare la știința nucleară și și-a dat seama că se întâmpla ceva suspect.
Fliorov i-a cerut lui Iosif Stalin să repornească programul nuclear sovietic. Marele lider oprise programul și trimisese savanții să lucreze în metalurgie și minerit.
Iosif Stalin intră în cursa înarmării nucleare
Numai după ce liderii sovietici au realizat puterea imensă a armelor nucleare, în urma atacurilor de la Hiroshima și Nagasaki, și-au dat seama cât de în urmă erau în cadrul cursei înarmării nucleare.
Maiak a fost construit în 1948, în mare grabă. Sovieticii aveau multe de recuperat. Lavrenti Beria, șeful poliției secrete și liderul programului nuclear, a obligat peste 40.000 de deținuți și prizonieri de război din Gulag să construiască centrala și orașul închis Oziorsk la periferie, unde aveau să locuiască membrii personalului și familiile lor.
Maiak urma să fie cel mai mare reactor nuclear din Rusia. Zona acoperă peste 90 de kilometri pătrați și este înconjurată de o zonă de excluziune de 250 de kilometri pătrați.
Arealul era de mărimea unei metropole, însă nu apărea pe nicio hartă sovietică. Existența și poziția exactă a sitului erau secrete.
De la bun început, Maiak a fost un complex periculos. S-a acordat prea puțină atenție siguranței muncitorilor și înlăturării responsabile a reziduurilor.
Reziduurile radioactive produse de combustibilul nuclear folosit au fost depozitate sub pământ. Curând, însă, a apărut o criză a spațiului de depozitare.
Dar, în loc să oprească producția până când aveau să fie construite noi facilități subterane, responsabilii au aruncat materialul (extrem de radioactiv) în râul Tecia, care era folosit de peste 100.000 de oameni care trăiau în comunitățile din aval.
Mai mult, reactoarele au fost răcite cu apa din lacul Kîzîltaș, în cadrul unui sistem de răcire prin care apa contaminată era deversată înapoi în lac! În câțiva ani, pământul și toate apele din jurul Maiak au fost contaminate masiv.
Dezastrul de la Kîștîm a avut loc în toamna lui 1957
Protocoalele de siguranță necorespunzătoare au avut drept rezultat mai multe accidente fatale. Unul dintre primele accidente a avut loc în 1953, însă a trecut neobservat până când un muncitor s-a îmbolnăvit grav din cauza radiațiilor și a fost nevoie ca ambele picioare să-i fie amputate.
Accidentul cel mai notabil, așa-numitul „dezastru de la Kîshtîm”, a avut loc pe 29 septembrie 1957, când sistemul de răcire al unui rezervor de depozitare a reziduurilor a cedat. Acest lucru a trecut neobservat, iar rezervorul a explodat cu o forță echivalentă cu aproximativ 70 de tone de TNT, conform Enciclopediei Britannica.
Explozia nu a provocat imediat victime, însă a trimis o dâră de reziduuri radioactive pe cer, la altitudinea de un kilometru. În aceea după-masă, locuitorii din districtul Celiabinsk au observat culori neobișnuite pe cer.
Presa locală a speculat în legătură cu luminile polare care apăreau cu mult prea la sud. Din cauza secretului din jurul Maiak, sătenii nu au fost informați despre accident.
În următoarele câteva zile, norul radioactiv a plutit spre nord-est cale de sute de kilometri, contaminând o zonă de aproximativ 15.000 – 20.000 de kilometri pătrați și punând în pericol 270.000 de vieți omenești.
Evacuarea celei mai apropiate așezări a început o săptămână mai târziu. Oamenilor nu li s-a spus ce se întâmplase și li s-a cerut doar să-și facă bagajele și să plece.
Doar aproximativ 10.000 de oameni au fost evacuați, de-a lungul unei perioade de doi ani. Relatări vagi despre un posibil accident catastrofal au început să apară în presa occidentală încă din 1958.
În martie, un ziar din Copenhaga a scris primul despre această poveste, susținând că accidentul era rezultatul activității de suspendare a testelor nucleare unilaterale ale URSS. Un an mai târziu, în 1959, o altă relatare a apărut într-un ziar austriac.
Aceste relatări au fost negate sistematic de către oficialii guvernului sovietic. Imaginea a devenit ceva mai clară numai în 1976, când Jores Medvedev, un biolog sovietic, disident care locuia în Anglia, a publicat o serie de articole despre dezastru în publicația New Scientist.
Acuzațiile lui Medvedev au fost coroborate cu o relatare a lui Lev Tumerman, un savant sovietic care, în 1960, a călătorit prin zona contaminată. Tumerman, care a emigrat mai târziu în Israel, a trimis scrisori către Jerusalem Post și către London Times, declarând:
„La aproximativ 100 de kilometri de Sverdvolsk, o pancartă de pe autostradă îi avertiza pe șoferi să nu oprească în următorii 20 sau 30 de kilometri și să traverseze zona cu viteză maximă. Pe ambele părți ale drumului, cât puteai vedea cu ochii, pământul era mort: nu erau sate, nici orașe (se zăreau numai coșurile caselor distruse), nici câmpuri cultivate sau pășuni, nici turme și nici oameni. Absolut nimic!”
Ca să știm adevărul, a trebuit să cadă URSS
În corespondența personală cu cercetătorii de la Laboratorul Național din Los Alamos, Tumerman continuă:
„Personal, am văzut o zonă mare din vecinătatea orașului Sverdlovsk (nu mai puțin de 100-150 de kilometri pătrați, probabil chiar mai mult) în care orice activitate umană normală era interzisă, oamenii erau evacuați și satele rase de pe fața pământului, în scopul evident de a nu le permite locuitorilor să se întoarcă. Nu exista activitate agricolă și nu se creșteau vite, iar pescuitul și vânătoare erau interzise.”
Însă, în ochii comunității științifice, aceste rapoarte erau doar vorbe. În absența unor informații verificabile, mulți se îndoiau de relatarea lui Medvedev.
Existența unei vaste zone contaminate a fost confirmată de un raport pregătit de cercetătorii de la Laboratorul Național Oak Ridge, din Tennessee, însă nu s-au găsit dovezi concrete că contaminarea ar fi fost cauzată de un accident nuclear.
Abia după prăbușirea URSS a ieșit la iveală adevărată anvergură a dezastrului. Numărul real de morți cauzate de dezastrul de la Kîștîm este greu de evaluat.
De vină sunt secretomania din jurul incidentului și faptul că, la momentul dezastrului, zona deja fusese contaminată de complexul Maiak, care a deversat reziduuri radioactive timp de câțiva ani la rând.
Potrivit lui Jores Medvedev, dezastrul de la Kîștîm a fost mai grav decât cel de la Cernobîl, din cauza eliberării unei cantități mai mari de Stronțiu-90, o substanță cu radioactivitate pe termen lung.
Incidența cancerului, a defectelor de naștere și a altor probleme grave de sănătate rămâne crescută printre locuitorii zonei până în ziua de azi.
