RUBRICA DE PAMFLET: Aici adevărul se spune prin strâmbături, iar politica se măsoară în hohote de râs. Personajele sunt fictive, chiar dacă par luate de pe Facebook-ul de ieri. Lectura se face pe proprie răspundere, fără promisiuni goale și fără blocaje de umor!
În fieful din Vittoria, stimabile, soarele dogorea peste cele opt sute de mii de metri pătrați de pământ roditor, trecute subtil din mâna norodului în buzunarul lui Don Costelo. Don Costelo di Vittoria nu era un muritor de rând, bibicilor; era un filantrop al propriei dinastii, convins că familia e sfântă când vine vorba de concesiuni la preț de nimic. Fosta consoartă și frații săi de cruce imobiliară vegheau, ca niște heruvimi ai cadastrelor, peste lanurile obținute prin contracte semnate pe colțul mesei.
La marginea tarlalei se ridica mândru conacul administrativ al devotatului său aliat, Amicul Cretzu. Acesta din urmă, uns cu toate alifiile de mai bine de două decenii, privea mândru spre orizont, ținând sub braț catastiful cu moșiile închiriate pe sume derizorii. În Vittoria, onorabile, legea era simplă: poporul muncește, Don Costelo moștenește, iar Amicul Crețu parafează.
Spre seară, cei doi bărbați de stat se întâlniră pe prispa primăriei să numere hectarele și să schimbe impresii politice.
— Moncher Cretzule, zise Don Costelo, mângâindu-și reverul. Mare caracter ai dovedit cu contractele astea! Curat chilipir, săracul popor nici n-a simțit când a rămas fără izlaz.
— Să trăiți, Don Costelo! răspunse Cretzu, plecându-se adânc. Pentru familie, totul! Dar nu-i păcat să stea pământul pârloagă când Gombibatik-ul nostru îl poate face să înflorească?
— Ai grăit ca un filosof, amice! Să fie primit, că doar totul rămâne în județ!
