Doreluș Vitalul nu conduce o companie de apă. El mulge un popor. Cu robinetul într-o mână și factura în cealaltă, baronul chiuvetelor stă cocoțat pe un morman de hârtii și spune grav: „Curge bine.”
Și curge. Nu apa. Banii.
Sub domnia lui, apa e scumpă, rară și nervoasă. Vine când nu trebuie și pleacă exact când ai șamponul în cap. Dar factura? Factura e punctuală, civilizată, europeană. Ca jaful.
Într-o zi, Doreluș a visat verde. Nu verdele ierbii, ci verdele crud, proaspăt, mirosind a fonduri. Așa s-a născut marea minune: un proiect care n-a existat niciodată, dar a mâncat bani ca un porc administrativ la pomana europeană.
S-au semnat hârtii cu entuziasm, s-au ștampilat vise, s-a aprobat nimicul.
Nimicul a costat mult.
Foarte mult. Dar a fost un nimic premium, cu deviz, cu parafă, cu zâmbet larg.
Când s-a aflat că proiectul nu încape nicăieri, Doreluș n-a clipit. Nici nu trebuia.
La el, realitatea e opțională.
Banii plecaseră deja la plimbare, iar vinovații erau ocupați… să nu fie.
A venit cineva, a constatat, a bombănit și a dat o amendă cât un capac de WC. Doreluș a plătit-o rapid,
din banii cetățenilor, că doar nu era prost să sufere personal pentru propriul dezastru.
Între timp, cetățeanul plătește apa ca pe coniac,
se spală ca în Evul Mediu și e sfătuit săeconomisească.
Doreluș nu economisește.
Doreluș încasează.
Și așa, sub marele baron al scurgerilor, apa nu mai e un drept, ci o taxă pe existență. Iar prostul nu moare de sete. Moare încet, plătind.
