În Tansa, frigul a devenit sport național, iar copiii sunt medaliați cu… răbdare. Trei ore în curte, cu nasurile roșii și ochii lacomi de căldură, așteptau să vadă marea vedetă: Alexandru Muraru, preșul-decor de mucava, care își freca mâinile și mânca aerul rece ca și cum ar fi tablă zincată. Microbuzele promise? Împărțite după carnetul de partid, ca bomboanele la ședința de partid, iar elevii au fost transformați în papagăși umani, aplauzând de parcă ar fi fost pe scenă la Operă. Directorul, viceprimarul și consilierii, toți în rol de regizori, dansau pe marginea gropii cu moralitate, explicând lumii că „România nu lasă niciun copil în urmă”, în timp ce cei care mergeau kilometri pe jos râdeau amar: cine a zis că frigul nu se transmite prin politică?
Școala nu mai e școală, ci scenă de circ electoral: unii copii tremură, alții calculează distanța până la microbuzul care nu vine niciodată, iar Muraru stă acolo, cocoțat, ca un papagăș care n-a învățat niciodată să zboare, dar știe să dea bine în fotografii. Iar între aplauze, copiii își dau seama că frigul e mai sincer decât discursurile: nu minte niciodată.
Dialog absurd între doi copii:
– Știi ceva? Muraru are pene.
– Pene? Serios?
– Da, dar nu zboară, doar îngheață copii.
– Deci e ca Moș Crăciun, dar fără cadouri și cu frig.
– Exact. Și râde când cineva tușește.
