Doamnelor și domnilor, bibici și bibice naționale și nu numai, luați loc, că se dă mare spectacol la Ministerul Mediului! Acolo, unde barajele suspină mai patetic decât inima unui poet romantic, doamna ministru Diana Bramburica a descoperit că există apă… dar doar pentru poze și declarații solemne. În rest, apa se scurge pe sub nasul oamenilor ca și cum natura ar fi un moft de duminică după-amiază.
Se spune prin târg că doamna ministru are o metodă revoluționară: „golim barajele ca să aerisim peștii și nervii cetățenilor”. Și, culmea, funcționează! Sute de mii de oameni s-au trezit cu canalele goale și cu buzunarele pline de întrebări fără răspuns. Colegii din guvern, sărmanii, încă încearcă să înțeleagă dacă ministrul a greșit rezervorul sau pur și simplu i-a fost dor de dramatismul ieftin.
În timpul liber, doamna ministru excelează la un sport nou-nouț: alăturatul la scandal. Nimic nu-i mai dulce decât să sară împotriva colegilor, ca un pește neadaptat… doar că în baraje nu mai e apă. Și uite așa, România devine scena unei comedii de situație, cu un ministru care, deși habar n-are ce face, reușește să transforme fiecare ședință într-un circ de râs amar și suspin literar.
Și dacă vă întrebați, bibici însteați, cine plătește prețul? Apa, oamenii și logica. Dar măcar noi râdem. Sau plângem. Sau facem ambele… că doar așa-i la noi, când un ministru habarnist reușește să transforme o catastrofă ecologică într-un pamflet caragielesc de manual, cu gust amar și parfum de epocă.
Dialogul peștilor refugiați:
Peștele 1: Lacul… gol! Ne-au scos ca pe niște frunze uscate.
Peștele 2: Și ce să facem? Să ne refugiem în iazuri să fim călcați în picioare de alți pești?
Peștele 1: Sau să dăm cu bulgări de nămol în ministru!
Peștele 2: Nu… ea ne-a distrus deja. Nu mai e nimic de făcut. Doar să ne târâm prin bălți și să murmurăm: „Râdem sau plângem? Nu contează. Totul e degeaba.”
