Într-o vreme când bacteriile își luau concediu medical și pansamentele făceau grevă, s-a ridicat între noi un bărbat de știință mare, onor dom’ doctor Covric. Om cu har, cu funcții, cu titluri și cu buzunarul plin de inspirație. Șef peste tot ce mișcă și, dacă nu mișcă, semnează el să miște.
Se spune că lucrează 72 de ore din 24, ceea ce, la o adică, e un record național și internațional. Ziua operează, noaptea predă, iar în răgazul dintre două ședințe își scrie autobiografia pentru vreo academie europeană. Nici nu știi dacă e om, instituție sau conglomerat.
Moștenirea funcției e, desigur, un dar de familie: mamitzica dumisale, lumină a medicinei de odinioară, i-a lăsat nu doar stetoscopul, ci și cheia de la toate ușile spitalului. Acolo unde statul plătește, dar pacientul nu intră fără binecuvântare privată.
Cine-l vede, zice: „Uite-l pe Excelența Sa, doctorul Covric! Un om care dăruiește!” – și așa e, dă: la stânga, la dreapta, la toate revistele, la toate comisiile, ca să fie bine și academic. Că doar nu se poate ca un asemenea geniu să rămână neaprobat de nimeni!
Pe hol, lumea șoptește cu respect: „E mare, dom’le, mare! De la injecții la doctorate, totul îi iese fără anestezie.”
Și, la final, undeva într-un cămin studențesc, doi băieți obosiți de atâta copy-paste oftează:
– Măi, tu crezi că doctorul ăsta chiar citește ce i-am făcut?
– Citește? El? Păi dacă citea, ne cerea și fișa de pacient, nu doar fișa de plagiat!
