
La marginea orașului, pe terenul unui aeroport în picaj, a răsărit o hală care a costat cât un cartier întreg: 100 de milioane de euro! Nu a tras sforile direct Don Costelo Alexe, marele veghetor, ci grangurii din București, acei domni cu cravate croite din aur și buzunare fără fund. El doar a privit solemn cum se pregătește tunul perfect.
Dar adevărata vedetă a spectacolului a fost fotovoltaicul – tichia de mărgăritar a întregii afaceri. Pe hârtie, un parc modern, ecologic, salvator al aeroportului. În realitate, un teren cu panouri care produc mai puțină energie decât zgomotul motoceilor lui Badia Creangă, ce aleargă în jurul lor ca niște copii într-un parc de distracții.
Baronul giudețan și Nea Romicâ, „actorii” de pe scenă, au țesut promisiuni și au umplut rapoartele cu cifre mari, în timp ce hala goală și fotovoltaicul inutil stau martori muți ai risipirii.
Iar Don Costelo, cu un pahar în mână și un zâmbet amărui, spune:
„Ah, ce vremuri trăim! În loc să ridicăm școli sau spitale, înălțăm hale care costă cât cartiere, cu panouri solare care luminează mai mult decât produc. Tichia de mărgăritar e ca o pălărie prea mare pentru capul țării — strălucește, dar nu ține de cald.
Oamenii vor energie și speranțe, primesc însă luminițe de decor și promisiuni goale. Noi? Suntem spectatorii celei mai mari farse. Risipa asta e arta noastră națională, iar eu doar am fost veghetorul cel mai bun.
Să trăiască tichia de mărgăritar! Până când și soarele va obosi să lumineze prostiile noastre.