La fiecare 10 secunde, în România, o femeie este bătută. Fenomenul violenței domestice a crescut în ultimii 5 ani cu 35%. În spatele acestor statistici se ascund drame cumplite. Este și povestea Oanei, o femeie din Iași, mamă a trei copii, care a trăit ani întregi într-un coșmar din care a reușit cu greu să iasă. Drumul ei spre libertate a fost presărat cu frică, disperare, umilință, dar și cu o putere incredibilă de a supraviețui pentru copiii ei.
Coșmarul Oanei: Bătută, umilită și amenințată cu moartea – lupta unei mame pentru viața ei și a copiilor ei
Totul a început după nașterea celui de-al doilea copil. Relația cu partenerul ei, care inițial părea calm și iubitor, a început să se transforme într-un coșmar zilnic.
Din certuri banale s-a ajuns la țipete, apoi la amenințări și, într-o zi, la prima palmă. Oana își amintește și acum clar fiecare detaliu:
„Era seară, copiii dormeau. Eu spălam vasele, el a venit furios și a început să mă acuze că vorbesc cu alți bărbați. Am încercat să-l calmez, dar a devenit agresiv. M-a prins de păr și m-a trântit pe jos. A fost prima dată când m-a lovit. Atunci am știut că lucrurile nu vor mai fi niciodată ca înainte.”
De atunci, violențele s-au repetat tot mai des. Orice motiv era suficient pentru o scenă de groază: un telefon pierdut, o factură neplătită, o privire interpretată greșit. Copiii au fost martori neputincioși. Într-o noapte, Oana a simțit că nu mai are scăpare:
„Era trecut de miezul nopții. Fetele dormeau în camera lor, iar eu încercam să adorm. A venit peste mine, beat, și m-a trezit cu o palmă. Urla că l-am trădat, deși nu făcusem nimic. M-a tras jos din pat și m-a lovit cu pumnii în cap. Îmi țiuiau urechile, iar inima îmi bătea atât de tare că simțeam că o să fac infarct. Când s-a oprit, am rămas ghemuită pe covor, tremurând.”
Ziua următoare a trebuit să-și ducă fetele la grădiniță, cu vânătăi pe față și ochelari de soare ca să le ascundă. Își amintește rușinea pe care a simțit-o când educatoarea a întrebat-o dacă s-a lovit accidental:
„Am mințit. Am spus că am căzut pe scări. Mi-era teamă că dacă spun adevărul, o să vină peste mine și o să mă omoare. Așa îmi spunea mereu: «Dacă spui cuiva, te omor! Și pe tine, și pe copii!».”
Apoi a urmat episodul din căminul social din Canta, cel care a marcat-o profund:
„Locuiam într-o cameră mică, cu două paturi suprapuse, un aragaz vechi și un frigider. Copiii se jucau cu păpușile lor, iar eu pregăteam cina. Deodată, a intrat el, cu ochii injectați. Fără să spună un cuvânt, m-a apucat de gât, m-a ridicat de la sol și m-a lipit de perete. Copiii țipau, mă trăgeau de picioare ca să mă scape. Țipetele lor au atras vecinii, care au început să bată în ușă. Când a auzit gălăgia, m-a lăsat din mâini și a fugit.”
După acea seară, Oana a mers la poliție. Dar experiența de acolo a fost un alt abuz:
„Polițistul de la ghișeu mi-a zis că nu are ce face, că sunt certuri de familie. Mi-a recomandat să-mi găsesc un bărbat mai puternic care să mă apere. N-am primit nici măcar un ordin de protecție. Am plecat cu inima frântă, gândindu-mă că nimeni nu mă poate salva.”
Ani de zile, Oana a trăit așa: între frica de moarte și nevoia de a-și proteja copiii. A schimbat locuințe, a dormit pe la prietene, dar el o găsea de fiecare dată. Oana povestește cum a trăit ani întregi cu o valiză pregătită lângă ușă, ca să poată fugi oricând.
Ultimul episod de coșmar a avut loc într-un apartament închiriat, unde credea că este în siguranță:
„Dimineața, după ce copiii au plecat la școală, a intrat peste mine. Nu știu cum a aflat unde stau. A început să mă lovească cu pumnii, să mă tragă de păr, să mă înjure. Am crezut că o să mor. Am apucat coada măturei și am încercat să mă apăr. Am dat cu toată puterea mea, plângând. Strigam, dar nimeni nu venea. Vecinii ascultau, dar nu intervenea nimeni.”
După ce a scăpat, cu fața plină de sânge și vânătăi, a mers direct la poliție. De data aceasta, nu a mai cedat presiunilor. A cerut un certificat medico-legal, chiar dacă a trebuit să împrumute bani ca să-l obțină:
„Mi-au fotografiat rănile, mi-au măsurat vânătăile cu rigla, îmi notau fiecare detaliu. Mă simțeam expusă, umilită, dar știam că doar așa pot demonstra ce mi s-a întâmplat. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată.”
A urmat un proces lung, nopți nedormite, frica permanentă că va veni din nou după ea. Dar a avut sprijinul unei asociații care ajută victimele violenței domestice și al unui avocat care a acceptat să o reprezinte pro bono. Azi, Oana a obținut ordin de protecție și încearcă să-și reclădească viața alături de copiii ei.
„Încă mă trezesc noaptea tremurând. Încă mi-e frică. Dar vreau să trăiesc. Și vreau ca alte femei să știe că pot ieși din iad. Nu trebuie să suporte. Există ajutor. Trebuie doar să ceară ajutorul.”
