Într-un stabiliment respectabil, cu firmă lucioasă și tencuială obosită, se petrece o dramă veselă: bolnavul mănâncă, furnizorul încasează, iar Statul… contemplă. Spitalul „Sfânta Parascheva” – templu al igienei promise – oferă pacienților un meniu subțirel, dietetic până la dispariție, potrivit mai degrabă pentru post negru decât pentru vindecare.
Aici intră în scenă mangafaua Coman, personaj de comedie administrativă, care, fără ocrotirea discretă a lui Don Costelo (patron spiritual al tablelor galvanizate și contractelor grase), n-ar fi ajuns să transforme zeama lungă în meleoane scurte. Firma familiei – aceeași, eternă și fascinantă – reapare ca refrenul prost al unei romanțe vechi: aceleași lături, aceeași batjocură, aceeași factură cu multe zerouri.
Copiii ,paciențiii? Ei bine, copiii și pacienții sunt spectatori captivi într-o piesă fără pauză de masă. Proteinele au lipsă motivată, igiena e opțională, iar porția e simbolică, ca speranța. Între timp, acordul-cadru, ditamai epopeea bugetară, se umflă la peste 12 milioane de lei — sumă colosală pentru o ciorbă metafizică, mai mult idee decât aliment.
Și organele? Ah, organele statului! Stau ele drepte? Stau ele strâmb? Sunt ele pe genunchi sau doar la o cafea? Întrebări retorice, desigur, căci în republica lăturii nimeni nu vede, nimeni nu aude, toți semnează.
Morala? La noi, bolnavul rabdă, lătura circulă, iar meleoanele se vindecă singure. Cortina!
