În Vișan, blocurile nu mai sunt clădiri, ci monștri de beton care murmură autorizații ilegale și scuipă praful bugetului peste trotuarele care au fugit de frică. Primarul „Cal” Bălan călărește pe birou, suflând în hârtii ca un magician fără baghetă, în timp ce vicele îl privește ca un hamster rătăcit într-un labirint de dosare și ștampile. În fiecare colț, se simte mirosul promisiunilor eșuate și al proiectelor abandonate, iar asfaltul încearcă să fugă pe ulițele înguste, ca și cum ar ști că urmează să fie acoperit de încă un bloc ridicat fără nicio viziune.
Nevasta primarului plutește printre hârtii cu grația unei sirene birocratice. Nimeni nu știe ce a găsit la acest tractorist-face administrativ eșuat – poate iluzii, poate promisiuni goale, poate chiar manivela de la tractor, simbolul puterii misterioase și al speranțelor distruse. Localnicii murmură între ei: cum poate cineva să fie atât de nepriceput și totuși atât de admirat? Răspunsul este simplu: oamenii aleg mirajul, fantoma bugetului, și cred că zburdă caii, în timp ce trotuarele dispar sub tălpile lor.
Copiii joacă „Leapșa cu autorizațiile”, câinii latră la șantier ca la operă, iar primarul, complet nepăsător, nici nu știe că întreaga comună râde și plânge în același timp. Străzile par să-i șoptească: „Ai grijă, Calule, că nu tot ce strălucește e aur… uneori e beton și autorizații ilegale!”
Ceea ce i-a inspirat și pe ăștia doi, să comenteze:
Cetățeanul Turmentatul: „Frate… tu crezi că nevasta lui Bălan a găsit ceva la el… în afară de manivela de la tractor?”
Cetățeanul Drogatul: „Poate toate iluziile comunei… praful de promisiuni care încă mai plutește pe Vișan… și ceva speranță ascunsă printre blocuri.”
Și totuși, blocurile cresc, oamenii se întreabă, iar primarul continuă să călărească hârtiile ca un cal care nu știe că nu există cursă. Vișanul devine astfel teatru grotesc, comedie absurdă, dar cu un final deschis: până când manivela de la tractor va mai putea întoarce ceva înapoi.
