La Iași, unde fiecare zvon are mai multă greutate decât un contract oficial, afacerea Bauăr Oan își croia drum din banii publici. Dar ce nu știe lumea e că totul se făcea sub privirea „atentă” a lui Don Costelo, marele „capo” al rețelei, care se asigura că toate semnăturile (chiar și cele mai simbolice) erau puse la locul lor. Cu mâinile curate, adică pulite, desigur. „Tantea Adina” nu semna niciun act, dar aproba totul cu o „semnătură” tacită, un fel de „bătaie pe umăr” care făcea ca orice afacere publică să pară curată ca lacrima. Tot pulite. Hei DNA, ești pe recepțiune?! Ascultați aici bibici procorori!
„Vedeți voi, băieți”, le explica Don Costelo în biroul său discret, „lasă-i să creadă că tantea Adina a dat undă verde la tot. Dacă cineva întreabă, spunem că a fost suptperfect, nu-i așa? Toți știm că semnătura ei face totul să fie legal!” Nimeni nu îndrăznea să pună sub semnul întrebării „garantul moralității” care era, de fapt, o simplă aprobare informală.
Și aici, în mijlocul acestei „afaceri perfecte”, apărea Cătălin, admenestreator de firmă, deghizat în soțul divei suptperfecte. El știa prea bine cum merge treaba, își spunea mereu în sinea lui că „nu-i treaba lui”, pentru că „de ce să te bagi în problemele altora, când îți faci treaba la secție”. Lumea îl știa pe Cătălin – un om cu un zâmbet larg și o privire adâncă, dar care, atunci când venea vorba despre afaceri dubioase, devenea un „cetățean turmentat”. „Ei, ce să zic… dacă tantea Adina a aprobat, înseamnă că-i ok, nu?”, se mângâia Ghiță, mai ales când vedea câte ceva pe la sediu.
Don Costelo știa să păstreze linia fină dintre legal și ilegal, iar Cătă se ocupa de partea „tehnică” a lucrurilor. Adică parandărătul! Când venise vorba de „ordine publică”, Ghiță se asigura că nimeni nu făcea prea mult zgomot. „Totul e în regulă, băieți. Dacă întreabă cineva, spuneți că tantea Adina a semnat. Ce mai contează câte milioane au zburat pe sub masă?”, zicea Ghiță, un om corect în felul său, dar care știa că în lumea asta e bine să nu întrebi prea multe, mai ales când semnătura „sfântă” face toată diferența.
Așadar, bibicilor, „afacerea publică” mergea înainte, an de an, sub „găzduirea” lui Don Costelo, iar Cătă a lui Adina rămânea la datorie, fără să pună întrebări. „Tantea Adina a fost suptperfect, băieți. Ce mai trebuie să discutăm?”, răspundeau cu toții când se puneau la masă să împartă „plăcerea” banilor publici, fără să lase vreun colț de nelămurire. În total, bibicilor, se făcu cam de 3.400.000 lei! Doamne ajută, bibicilor!
