Drumul către euro-luciditate

0
368 views

Probabil că rezultatele celui mai recent Eurobarometru vor fi intens comentate la noi, cu precădere în ceea ce privește atitudinea cetățenilor față de Uniunea Europeană. Cap de afiș va fi, probabil, scăderea de zece procente – foarte abruptă, conform standardelor acestei cercetări – a popularității apartenenței României la Uniunea Europeană, exprimată prin răspunsul „Apartenența [României] la Uniunea Europeană este [un lucru bun]”. De la 59 la sută (în luna aprilie) la 49 la sută (în septembrie): iată o coborâre care nu poate fi neglijată. Desigur că ar fi bine să ascultăm vocea sociologilor profesioniști, care nu va întârzia să se facă auzită. Și ei, și alți cercetători ai fenomenului politic ne vor îndemna să nu ne grăbim cu concluziile, să vedem dacă nu cumva tendința va fi inversată la viitoarea cercetare, să încercăm să corelăm acest răspuns, în eforturile de interpretare, cu alte concluzii oferite de anchetă despre atitudinile noastre față de UE. Spre exemplu, faptul că nu există un sprijin considerabil pentru ieșirea din Uniune ne-ar putea sugera că unii respondenți își exprimă nu ostilitatea, ci dezamăgirea față de rezultatele integrării europene. Și așa mai departe.

Dar, dincolo de aceste considerații, să convenim asupra faptului că epoca simpatiei automate e pe cale să se încheie. Încă de la începutul procesului de integrare, dar mai ales din anii 2000, când s-au lansat negocierile vizând aderarea, am fost de acord că e un obiectiv de interes național, la fel ca intrarea în NATO. Cu destule poticniri și adesea cu indulgența interesată a Bruxelles-ului, România a devenit stat-membru. Prea puțini dintre noi, însă, au devenit cetățeni europeni în sensul deplin al cuvântului, mai vast decât cel preponderent juridic în care votăm pentru Parlamentul European, participăm (adesea inconștient) la fluxurile pieței unice sau mergem să lucrăm ori să studiem în altă țară-membră.

A fi cetățean european nu înseamnă să iubești necondiționat Uniunea. De altfel, atașamentul necritic al individului față de autoritățile politice, fie ele europene, naționale sau locale, este o notă proastă din punct de vedere al cetățeniei. Neîncrederea cuviincioasă a cetățeanului în stat și în titularii puterii a stat la baza afirmării libertății individuale în Occident – fără a ignora în vreun fel momentele în care necuviința era de-a dreptul necesară. Desigur că Eurobarometrul nu ne măsoară sentimentele față de sistemul politic cu centrul la Bruxelles, după cum sondajele despre instituțiile naționale nu le cuantifică – din fericire – pe cele față de propriul stat.

Ei, cei de la putere, sunt cei ce trebuie să se legitimeze mereu în fața noastră. Și enunțul este valabil și în privința autorităților comunitare. Sigur că acest proces va putea deveni mai consistent pe măsură ce societatea românească va înțelege mai bine rostul UE. Dar nu avem garanția că, vorba Beatles-ilor, „to know her is to love her”. Poate că pe măsură ce o cunoaștem mai bine, o vom iubi mai puțin.

Nu există niciun fel de imperativ care să justifice scutirea instituțiilor europene de supravegherea civică și critica principială cu care putem întâmpina orice autorități. Dar, în acest caz, apar o serie de probleme. În primul rând, trebuie să avem informații și păreri avizate, iar oportunități în acest sens există. Imperativul proporției ne înseamnă să nu așteptăm din partea unui sistem politic rezultate pe care el nu este menit să le producă. Ar trebui, de altfel, să ne hotărâm și să putem susține argumentat ce anume înseamnă lucruri bune și lucruri rele pentru țara noastră – pentru a relua formularea din chestionarul Eurostat. În fine, poate că mai există și imperativul onestității: ce anume am făcut noi – în calitate de cetățeni români și, în ultimii aproape doisprezece ani, de cetățeni europeni – pentru ca societatea noastră să se îndrepte spre mai bine?