Teatru și mare. Miturile Cetății, 2018

0
1.854 views

Călin Ciobotari

Marea și teatrul au multe lucruri în comun. Continuă mișcare, tangaj al trăirilor, tentație a infinitului, la răstimpuri câte un sentiment al sublimului kantian, alteori nelămurite nostalgii, în alte rânduri impresia unei superbe inutilități sau glorioasă experimentare a zădărniciei, nesfârșite iluzii și așa mai departe. La toate acestea mă gândeam în ultima zi a Festivalului Internațional de Teatru „Miturile Cetății” Constanța, privind, de la balconul Muzeului Național de Istorie, marea…

E un Festival pe care, în cei trei ani de când îl frecventez, am ajuns să îl cunosc foarte bine sau, mai bine zis, să îi cunosc spiritul și, mai ales, atmosfera cu totul specială care se țese, la fiecare ediție, în jurul său. Am descoperit, dintr-o perspectivă ce nu are legătură cu turismul estival, farmecul discret al unui oraș, Constanța, pe care îl știam doar superficial. Am avut, plimbându-mă pe alambicatele străduțe din zona falezei, revelația unei culturi străvechi ce respiră difuz prin ziduri și oameni, prin aerul sfârtecat de pescăruși gălăgioși. Tot așa, am ajuns să cunosc, în detaliu, energiile unei echipe care și-a propus să crească un proiect frumos articulat, exploatând mitologiile de ieri și de azi, și, foarte important, redefinind într-un sens modern, noțiunea de Cetate. Dana Dumitrescu, directorul Festivalului și al Teatrului constănțean, Doru Mareș, selecționerul Festivalului, și toți cei din jurul lor te fac, ca invitat, să te simți într-un „acasă” teatralo-marin din care, la final, pleci cu privirea aruncată melancolic peste umăr.

E deja un Festival matur, solid definit, cu un public fidel ce provine pe de o parte din localnicii iubitori de teatru, iar pe de altă parte din turiști care își programează concediul și în funcție de acest eveniment. Relevantă a fost pentru mine întâlnirea cu o familie din Suceava care își folosea la Constanța voucherele de vacanță, opțiunea lor fiind dictată tocmai de acest Festival la care asistaseră întâmplător cu un an în urmă. Programat în a doua jumătate a lunii iunie, așadar nici în vârf de sezon estival, dar lăsându-ți și opțiunea unei băi în mare, Festivalul a devenit deja, alături de Neversea, un brand cultural al Constanței.

Selecția de anul acesta a fost una tentantă prin diversitate. La baza ei a stat, după câte mi-am dat seama, o perspectivă mai relaxată asupra „mitului”, dispusă la a-l interpreta și în alte sensuri decât cele ce se îndatorează Antichității. Omul își fabrică neîncetat mituri, le caută și le găsește nu doar în amfiteatre grecești, ci și contemplând cruzimile războiului (precum în Balcanicele lui Hausvater, spectacol al Teatrului „Tony Bulandra” Târgoviște), în experimentarea straniului (ca în Uimitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant, producție gălățeană în regia lui Dragoș Mușoiu), în revizitarea unor legende moderne precum cea a soldatului Svejk (am revăzut cu mare plăcere, de data aceasta în variantă outdoor, spectacolul-concert al Adei Milea, produs la Naționalul clujean), în recuperarea unor personaje autohtone precum interbelica Zarază (Zaraza lui Răzvan Mazilu, pusă în scenă la Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești), în reinventarea unor ficțiuni romanești precum atât de familiara lume a Moromeților (Păi despre ce vorbim noi aici, domnule?, regia Alexandru Dabija, Teatrul Act București) sau în testarea unor limite ale exuberanței și intensităților vitale (Fecioarele noastre grabnic ajutătoare, regia Răzvan Mazilu, Teatrul Excelsior București). În aceeași categorie a regândirii mitului de pe pozițiile omului contemporan, se înscrie și recitalul de poezie susținut de Constantin Chiriac, în spațiul Catedralei Mitropolitane Constanța, o nespus de sensibilă meditație asupra îndoielii, fragilității și necesității sentimentului religios.

Componenta clasică a mitului a fost satisfăcută anul acesta prin invitarea unor producții precum Oidip­-ul sibian al lui Silviu Purcărete, Antigona Teatrului „Alexandru Davila” Pitești, Omul care l-a omorât pe Don Quijote, produs de Compania Premier Acte Lyon (Franța), opera rock a italienilor de la Teatrul Astragali (Lecce), Repetiția. Alcmena, Amfitrion, Jupiter și farsele lor (spectacol jucat seara, în fața Cazinoului, într-o atmosferă de un pitoresc greu de descris!). Teatrul constănțean a venit în Festival cu spectacolul Dyonisos (regia Daniele Salvo). Unul din regretele personale este că nu am reușit să văd Hamlet-ul elevilor de la Colegiul Național de Arte „Regina Maria” Constanța, și nici Cântăreața Cheală a studenților de la UNATC (regia Valeria Sitaru și Vlad Logigan).

Ca la fiecare ediție, parte dintre spectacole s-au jucat pe scena mobilă din Piața Ovidiu, loc în care au fost adaptate spectacole concepute inițial pentru indoor, dar în care s-au etalat și surprinzătoare reprezentații stradale (Regatul de foc, Omul oglindă, Statuile grecești, Ruinele romane, Nightingale – Compania de Teatru, Acrobație și Jonglerie Famous Art). Pe lângă sălile celor două teatre constănțene (Teatrul de Stat și Teatrul pentru Copii și Tineret), anul acesta am avut ocazia de a întâlni un spațiu teatral cu totul nou pentru mine: grandioasa Sală „Jean Constantin” unde s-a jucat la fel de grandioasa producție a TNB, Magic Național (regia Ion Caramitru).

Alături de lansări de carte și de alte evenimente colateral-teatrale, unul dintre cele mai interesante episoade l-a constituit Colocviul moderat de Doru Mareș, pe teme de istorie a teatrului românesc în ultimul secol, gândit, desigur, și în contextul Anului Centenar în care ne aflăm. Principali actanți ai Mesei rotunde de la Muzeul de Istorie, Doina Modola și Emil Boroghină au evocat o serie de secvențe (de aur, de criză și de răscruce) dintr-o istorie care, despovărată de confortabilele reverențe pe care i le aducem de obicei, ar trebui să fie edificatoare pentru ceea ce am devenit, pentru ceea ce suntem astăzi. Notabile, printre altele, intervențiile tinerilor regizori prezenți: Vlad Cristache, Horia Suru, Erwin Șimșensohn, Alex Mâzgăreanu, Sorin Militaru, fiecare dintre ei, cumva în contrasensul „înțelepciunii senine” a mai vârstnicilor vorbitori, ridicând probleme ale unui prezent complicat: calitatea discutabilă a școlilor de teatru din România, managementul adeseori defectuos al instituțiilor teatrale, dificultatea de a produce așa numite „spectacole-eveniment” etc.

Modul în care au decurs discuțiile indică, dincolo de opiniile personale ale fiecărui intervenient, o formidabilă poftă de dialog pe care, se vede, o au oamenii de teatru din România. Festivalul devine astfel și un loc de întâlnire, un spațiu în care oameni cu preocupări comune pot să se privească și să-și vorbească, condiție esențială pe care cea de a treia ediție a „Miturilor Cetății” a îndeplinit-o cu succes.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here