Fotbaliştii erau privilegiaţi ca venituri înainte de Revoluţie, chiar dacă faţă de ce se întâmplă acum câştigau puţin. Hagi ajungea şi la 100.000 de lei pe lună, în timp ce părinţii săi câştigau 2.000. Salariul oficial al lui Ceauşescu era 18.000 de lei, 1.200 de dolari la cursul din 1989.
Să spunem că suntem în urmă cu 25-30 de ani. Adică undeva între 1984 şi 1989. În ultimii ani ai comunismului. În România e frig, e iarnă aproape mereu. E ianuarie, circulaţia maşinilor personale e interzisă, Ceauşescu face economii la benzină. Tot petrolul românesc, brut sau prelucrat, se exportă. Facem eforturi să acoperim datoria externă. Rafturile magazinelor sunt goale, imensele console ovale din mijlocul amplelor Alimentara cu Autoservire sunt cocoşate de nişte inutile borcane cu bullion. La raioanele de mezeluri atârnă nişte slănini imposibile, iar alături sunt stivuite cutii de creveţi vietnamezi. Cine a avut rude la ţară să taie porcul, o mai duce într-un fel. Cine nu, se aşază la cozi interminabile, în spatele magazinelor, unde arareori, mai ales sâmbăta, se aduc pui clorotici de Crevedia, străvezii de vezi prin ei, sau un parizer atât de plin de apă încât dacă e ger, îngheaţă în sacoşă până acasă.
Caloriferele sunt reci, lumina se stinge periodic în cartiere, câte o oră-două, să se facă economie, la televizor programul e de două ceasuri şi se transmit doar tâmpenii patriotice. Oamenii şi-au adus de la ţară lămpi cu gaz, ca să le poată învăţa copiii pentru facultate, iar adulţii, vârâţi în halate de molton, cu câte trei ciorapi de lână în picioare, citesc ziarul SPORTUL, procurat cu greu, la coadă.
Acolo oamenii află, teoretic, noutăţi despre fotbalişti. Materiale aride, fără cap şi fără coadă, dar despre fotbal. În plină iarnă aflii, se scriu doar câteva rânduri despre asta, că Steaua a plecat în turneu în Italia, că Dinamo e prin Olanda, iar Universitatea Craiova se pregăteşte, patriotic, la Breaza. Victoria, Flacăra Moreni, FC Olt, protejatele regimului, au şi ele turnee bune în străinătate, de unde componenţii lor au numai de câştigat. Fotbalistic, dar şi financiar.
Amatorii profesionişti
În România fotbalul era declarat amator. Ca noţiune, jucătorii practicau acest sport de plăcere, în timpul lor liber de elevi, studenţi, mineri, militari, miliţieni, forjori, sudori, economişti, profesori sau ce-or fi fost. Ca realitate nu era deloc aşa. Ministerele, combinatele, uzinele sau facultăţile care finanţau fotbalul le ofereau jucătorilor locuri de muncă. La Steaua şi la Dinamo era cel mai bine. Dacă aveai liceul, te făceau ofiţer, de Armată sau de Miliţie, după caz. Dacă nu-l aveai, îţi împodobeau umerii cu table de plutonier. Îţi luai leafa aferentă gradului, plus un soi de îndemnizaţie de efort, hotărîtă de Federaţie. Urmau apoi primele, mai ales pentru succesele din cupele europene, iar în anii comunismului, mai ales în ultimii, echipele româneşti atingeau frecvent primăvara.
Suta de mii a lui Hagi
Povesteşte Gheorghe Hagi, poate cel mai reprezentativ produs al epocii: ,, În acei ani, un fotbalist bun o ducea foarte bine pentru România. Eu, la Steaua, ajungeam în lunile bune să câştig chiar şi 100.000 de lei. Aici intra totul, echipă naţională, echipă de club, prime, salariu. Să nu înţeleagă că toată lumea o ducea aşa, ci doar noi, de la Steaua, de la Dinamo, care jucam pentru România. Pe lângă toate astea, când plecam în străinătate, aduceam aparate video, cafea, blugi. Sau, când aveam performanţe, primeam aprobări de Dacie sau de Aro, pe care le vindeam. Pe lângă suta mea de mii, părinţii mei, oameni obişnuiţi, primeau cam 2.000 de lei pe lună“.
Valorificarea resurselor externe
Spuneam mai înainte ceva despre blugi, cafea şi video. Aceste bunuri erau imposibil de găsit în ţară şi atunci se aduceau pe sub mână din străinătate. Cafeaua, de exemplu, era o marfă redutabilă a anilor optzeci. Produsul aproape că dispăruse din comerţul socialist, unde fusese înlocuit de NECHEZOL. Acesta era un praf negricios, obţinut din ovăz, năut şi cine mai ştie ce, înnegrind în mod falsşi amăgitor ceştile românilor. Cafeaua adevărată era extrem de scumpă. O pungă de 250 de grame, ambalată la vid, costa cam 300-400 de lei. Se ajunsese ca un kilogram să se dea cam cu 1.500 de lei, mai mult de jumătate dintr-un salariu mare al epocii. La fel, blugii. În magazinele universale se găseau nişte pantaloni de doc albastru, produşi la Scorniceşti, fără nicio legătură cu blugii originali. Aceştia, cu etichetele lor de firmă, la care puţini visau, se dădeau cam cu 1.500-1.800 de lei. Închipuiţi-vă că dintr-o deplasare în străinătate, şi erau mai multe într-un an, un jucător aducea măcar 10 kilograme de cafea şi 10 perechi de blugi, pe care le valorifica pe piaţa neagră.
Cafeaua şi avionul Victoriei
Una dintre răsfăţatele epocii era Victoria Bucureşti, echipa Miliţiei capitalei, prezidată de Mitică Dragomir. Calificată în primăvara europeană, formaţia lui Coraş, Costel Solomon sau Damaschin primea turnee bune, de unde se întorcea încărcată de glorie şi bani. O dată, când s-a pleact cu autocarul, s-a cumpărat atâta cafea, încât nu numai că n-au mai avut loc jucătorii, dar au fost demontate şi scaunele pentru a se face loc sacilor cu preţioasa marfă. Conducătorii şi antrenorii o băgaseră pe mânecă, echipa nu mai avea cu ce să se întoarcă. Nimeni dintre şefi n-avea curajul să sune la Bucureşti, unde generalii ar fi luat foc dacă ar fi auzit despre trimiterea unui avion de
întoarcere. Atunci s-a apelat la jucători, care au format numărul generalilor. Ştiţi, tovarăşul, suntem obosiţi, am avut multe meciuri, multe antrenamente, am dori un avion, ne dor oasele să mai stăm atâta în autocar. Iar şefii se înmuiau, avionul pleca imediat să-i aducă pe băieţi, iar autocarul burduşit se întorcea alene şi fireşte că intra în ţară necontrolat la frontieră, că doar nu era nici un grănicer nebun să se apuce să percheziţioneze un autobuz pe care scria VICTORIA BUCUREŞTI.
Aprobările, izvor de viaţă
Cum spunea mai înainte Hagi, la Steaua era bine, un bine pentru România, dar un bine în condiţii de performanţă. Între 1986 şi 1990, într-un singur an echipa s-a stins din Europa înainte de a atinge măcar semifinalele. Iar aceste lucruri erau răsplătite. Unele dintre cele mai eficiente pârghii erau tranzacţiile auto. De exemplu, nu oricine putea avea ARO. Maşina de teren a românilor se putea obţine doar cu aprobare de la Partid. Şefii Armatei luau aprobări de la activişti şi le dădeau jucătorilor. Aceştia le vindeau şi făceau rost de sume importante. Se mai tranzacţionau şi Daciile luate peste rând. Ca să-şi ia maşina naţională, oricine trebuia să se înscrie pe o listă de aşteptare, unde trebuia să steala coadă şi patru-cinici ani. Fotbaliştii, prin relaţii, puteau face rost de numere de ordine peste rând. Maşinile erau livrate imediat, însă cu vreo 120.000 de lei, în loc de preţul official de 70.000. Se găseau destui muşterii dornici să dea 50.000 de lei în plus în loc să meargă cinci ani cu tramvaiul.
Cea mai mare performanţă din istoria fotbalului românesc, câştigarea Cupei Campionilor de către Steaua în 1986, a fost răsplătită mai puţin decât câştigă astăzi un fotbalist mediu într-o lună în România I foto: arhivă
Primii muguri ai marketingului
Cluburile de fotbal erau structuri vii, iar în fruntea lor se situau destui băieţi isteţi. Grosul banilor proveneau de la unităţile tutelare, Armată, Miliţie, uzine, Universităţi. Dar bani se puteau face şi altfel. De exemplu, în interiorul stadioanelor erau diverse chioşcuri cu mici, bere, sucuri, îngheţată. Cum în tribune veneau zeci de mii de oameni, veniturile erau garantate. Alteori, primii germeni ai marketingului apăreau fără ca aceia care-l practicau să ştie cum se numeşte. De exemplu, prin 1988 Bucureştiul era împânzit de pungi de plastic cu stema Victoriei. Celebra pungă de un leu ale cărei toarte au mângâiat palmele românilor decenii la rând băga în buzunarul entităţii conduse de Mitică Dragomir sute de mii de lei. Din aceşti bani, de cele mai multe ori negri, se achitau prime care, alături de salarii, rotunjeau veniturile jucătorilor şi antrenorilor.
Mult mai săraci ca occidentalii şi atunci
Acel bine şi foarte bine descris mai sus era raportat la România. Dacă transpunem în valută, ajungem la concluzia că nu era chiar aşa. La oficial, dolarul se apropia de 25 de lei, iar 100.000 de lei puteau însemna 4.000 de dolari. Însă oficial dolari nu existau. Ei se puteau procura la negru de la bişniţari, iar preţul lor urca până la 100 de lei. Ceea ce însemna că un jucător bun, de Steaua sau de Dinamo, cu selecţii la echipa naţională şi cu prezenţe în fazele avansate ale cupelor europene, cu toată sonoritatea sutei de mii de care aminteam, abia dacă strîngea 1.000 de dolari pe lună.
Prin comparaţie, în 1982, echipierii Germaniei Federale au încasat câte 500.000 de mărci (cam 350.000 de dolari) pentru că s-au calificat în finala Campionatului Mondial. Dacă ar fi şi câştigat-o, ar fi luat un million de mărci.
Tot prin comparaţie, Maradona (foto) câştiga la Napoli (echipă care n-a avut în acei ani performanţele Stelei, rezumându-se la o singură Cupă UEFA) peste 200.000 de dolari pe lună. Iar un om obişnuit al lui Napoli, Ciro Ferrara, să spunem, tot lua 30-40.000 pe lună. Sume faţă de care mia de dolari a lui Hagi pare mărunţiş.
Cât câştigă astăzi jucătorii de fotbal din România
Lobonţ a prins vremea salariilor uriaşe în fotbalul românesc
În 2014, cel mai bine plătit fotbalist din Liga I este Lucian Sânmărtean, de la FC Vaslui. Mijlocaşul de 33 de ani primeşte anual 380.000 de euro, dar cazul său este unul aparte în fotbalul românesc, unul în care medial salarială a scăzut dramatic în ultimii ani.
Steaua, campioana ultimei ediţii, a avut timp de câteva sezoane o limită de 10.000 de euro pe lună pentru salariile jucătorilor. Această barieră era depăşită de doar câţiva dintre fotbaliştii din Ghencea: Ciprian Tătăruşanu, Alexandru Bourceanu sau Cristi Tănase. Accederea în grupele Ligii Campionilor, competiţia cu cele mai mari premii din fotbalul european, a făcut ca media salariilor de la Steaua să crească şi în lotul campioanei au apărut jucători precum Pantelis Kapetanos, Fernando Varela – ambii cu 20.000 de euro pe lună, Claudiu Keşeru (15.000 de euro) sau Federico Piovaccari (17.500 de euro). Situaţia italianului Piovaccari este însă una aparte. Atacantul este sub contract cu Sampdoria, cu un salariu de 700.000 de euro pe an, iar Steaua achită doar 210.000 de euro. 
Alte două formaţii care îşi permit să ofere salarii generoase în Liga I sunt Astra, club deţinut de Ioan Niculae, şi Petrolul. „Lupii“, sprijiniţi şi cu bani publici, au adus în această iarnă doi fotbalişti costisitori, pe Adrian Mutu (30.000 de euro pe lună) şi pe Ianis Zicu (21.000 de euro pe lună), în timp ce Astra are în lot mai mulţi fotbalişti cu salarii peste media Ligii I.
Dinamo scade salariile
Dacă Steaua a profitat la maximum de pe urma participării în Liga Campionilor, multe alte cluburi din Liga I au fost nevoite să micşoreze salariile jucătorilor sau să despartă d
e cei mai bine plătiţi fotbalişti din cauza lipsei banilor. Cel mai elocvent exemplu este cel al lui Dinamo, un club la care salariul mediu este, cu aproximaţie, de 3.500 de euro pe lună. În această iarnă, „câinii“ au renunţat la Alexandru Curtean şi la Srgian Luchin. „Toată lumea ştie că eu şi Luchin aveam cele mai mari salarii, unele cu mult peste cele ale colegilor, aşa că transferurile se impuneau“, a explicat Curtean în momentul transferului la Botev Plovdiv. Cei doi fotbalişti câştigau 12.000 de euro pe lună la Dinamo. Acum, cel mai mare salariu în Ştefan cel Mare este cel al lui Steven Thicot (8.000 de euro lunar). Şi FC Vaslui, cu excepţia lui Sânmărtean, şi CFR Cluj au început să fie mai atente la sumele din contract faţă de anii precedenţi când cele două formaţii se aflau în topul echipelor care ofereau cele mai mari salarii.
Puştii lui Hagi cresc pe bani puţini
Forţa financiară a echipelor din Liga I poate fi observată cu o simplă privire asupra clasamentului. Astfel, în subsolul campionatului media salarială nu depăşeşte 2.500 de euro. Un exemplu în acest sens este Viitorul Constanţa, o echipă la care majoritatea fotbaliştilor câştigă în jur de 1.000 de euro pe lună. Singura excepţie este Nicolae Dică, veteranul lotului şi omul cu un salariu lunar de 3.500 de euro. Fotbaliştii din Liga I regretă perioada de aur din urmă cu opt ani atunci când, spune Marius Croitoru (FC Botoşani) „oriunde te duceai primeai 7-8.000 de euro“. Mijlocaşul de 33 de ani spune că în acea perioadă salariile erau exagerate pentru Liga I: „S-a sărit calul, ca să nu folosesc cuvinte mai grele. Au fost salarii prea mari! Acum este o normalitate din acest punct de vedere! Trebuie întâi să arăţi că ai valoare ca să ajungi la Steaua şi să câştigi 10.000 de euro pe lună sau mai mult. Înainte era altfel şi poate şi din acest motiv am ajuns în situaţia în care suntem acum“.
Sursa: prosport.ro
