Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași este acuzată de Sindicatul „UNIO” că încearcă să șteargă din pontaje ore suplimentare deja efectuate, după expirarea termenului de 90 de zile în care acestea ar fi trebuit compensate cu timp liber. Sindicatul a cerut conducerii UAIC să revoce dispoziția transmisă șefilor de servicii. Universitatea a răspuns că recuperarea orelor după cele 90 de zile ar fi contrară legii. Disputa se concentrează însă pe o întrebare esențială: ce se întâmplă cu orele care au fost efectiv muncite, dar nu au fost recuperate în termen?
La Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași se duce o dispută între conducerea instituției și Sindicatul „UNIO” pe tema orelor suplimentare. Nu este vorba despre o simplă neînțelegere administrativă, ci despre evidența unor ore pe care angajații susțin că le-au muncit și care, potrivit sindicaliștilor, nu pot fi pur și simplu eliminate din documentele de pontaj.
Conflictul a izbucnit după ce Serviciul Salarizare al UAIC a transmis șefilor de servicii instrucțiuni privind orele suplimentare care nu au fost recuperate ca timp liber în termen de 90 de zile.
Pe 14 iulie 2026, Sindicatul „UNIO” a cerut conducerii universității revocarea acestei dispoziții și stabilirea unei proceduri clare, inclusiv a unei perioade de grație până la adoptarea ei.
Pe 23 iulie, universitatea a răspuns.
Iar răspunsul conducerii UAIC a mutat disputa într-o zonă care ridică întrebări serioase despre modul în care sunt tratate orele suplimentare și, mai ales, despre ce se întâmplă cu evidența muncii efectiv prestate.
Ce spune conducerea UAIC: după 90 de zile, orele nu mai pot fi recuperate
Universitatea își construiește răspunsul în jurul articolului XVIII din Legea nr. 141/2025 privind unele măsuri fiscal-bugetare.
În documentul transmis sindicatului, UAIC citează prevederea potrivit căreia, în anul 2026, munca suplimentară și cea prestată în zilele de repaus sau de sărbători legale „se compensează numai cu timp liber corespunzător acestora în următoarele 90 de zile după prestarea muncii suplimentare”.
Concluzia conducerii universității este tranșantă:
„Față de prevederea legală: «se compensează numai […] în următoarele 90 de zile» apreciem că recuperarea orelor peste termenul de 90 de zile este contrară legii.”
UAIC mai susține că nicio procedură internă nu poate modifica sau suspenda aplicarea legii.
Aceasta este una dintre piesele centrale ale disputei.
Sindicatul nu contestă existența termenului de 90 de zile. Contestă însă interpretarea potrivit căreia, odată depășit acest termen, orele efectiv lucrate ar putea fi șterse din evidență.
Este o diferență importantă: una este întrebarea privind modalitatea și termenul de compensare, iar alta este întrebarea dacă munca efectiv prestată mai poate fi consemnată în pontaj.
Sindicatul acuză conducerea că a omis exact partea importantă din lege
Potrivit Sindicatului „UNIO”, problema răspunsului UAIC începe chiar de la modul în care este citată legea.
Articolul XVIII începe cu formularea:
„Prin derogare de la prevederile art. 21 alin. (2)-(6) din Legea-cadru nr. 153/2017 (…) în anul 2026, munca suplimentară (…) se compensează numai cu timp liber corespunzător acestora în următoarele 90 de zile după prestarea muncii suplimentare.”
Pentru sindicat, precizarea „prin derogare” este esențială.
Argumentul este că dispoziția pentru anul 2026 stabilește o regulă specială privind compensarea muncii suplimentare, însă nu ar prevedea în mod expres că, după împlinirea celor 90 de zile, orele respective dispar și nu mai pot fi recunoscute ca ore muncite.
Sindicatul invocă în acest context prevederile anterioare ale Legii-cadru nr. 153/2017, care reglementează compensarea muncii suplimentare.
De aici apare una dintre cele mai importante întrebări ale întregului conflict: poate expirarea termenului de 90 de zile pentru compensare să ducă la dispariția orelor efectiv lucrate din evidențele angajatorului?
În materialul transmis de sindicat, răspunsul este categoric: nu.
„Orele muncite nu dispar pentru că nu au fost recuperate”
Sindicatul susține că UAIC confundă două lucruri diferite: termenul în care trebuie acordat timpul liber și existența efectivă a muncii suplimentare.
În această logică, dacă un angajat a lucrat efectiv peste program, faptul că timpul liber nu a fost acordat în cele 90 de zile nu transformă acele ore în ore care nu au existat.
Mai mult, sindicatul acuză conducerea universității că, prin instrucțiunea transmisă șefilor de servicii, ar fi ajuns să trateze problema prin modificarea evidenței.
Aici disputa devine mult mai serioasă.
Pontajul nu este doar o hârtie administrativă. El trebuie să reflecte timpul efectiv lucrat. Iar dacă o persoană a muncit într-un anumit interval, problema compensării ulterioare este distinctă de problema consemnării muncii.
Sindicatul susține tocmai acest lucru și arată că modificarea retroactivă a unui pontaj ar reprezenta o problemă separată de simpla întârziere în acordarea timpului liber.
Regula pe care sindicatul o consideră „inventată”
Un alt punct controversat din răspunsul UAIC este pasajul referitor la responsabilitatea angajaților.
Universitatea transmite că șefii de servicii trebuie să planifice timpul liber corespunzător înainte de expirarea celor 90 de zile și că, dacă salariatul refuză nejustificat efectuarea timpului liber planificat în termen, responsabilitatea ar aparține acestuia.
În documentul UAIC apare formularea:
„Șefii de servicii trebuie să planifice timpul liber corespunzător, înainte de expirarea celor 90 de zile. Dacă salariatul refuză nejustificat efectuarea timpului liber planificat în termen, culpa este a acestuia.”
Sindicatul contestă această interpretare și susține că UAIC nu indică în răspuns o prevedere legală care să instituie această regulă pentru orele suplimentare.
De aici vine acuzația că universitatea ar fi introdus, printr-o interpretare administrativă, o condiție pe care legea nu o prevede în forma prezentată de conducere.
Sindicatul susține că această abordare ar transfera asupra angajatului consecințele unei eventuale neorganizări a timpului liber.
Cu alte cuvinte, dacă orele nu au fost recuperate, întrebarea nu poate fi redusă automat la „salariatul nu le-a cerut”.
Trebuie stabilit concret dacă timpul liber a fost planificat, dacă angajatul a fost informat, dacă a existat un refuz și dacă acel refuz a fost într-adevăr nejustificat.
Nu există, potrivit sindicatului, dovezi că angajații au refuzat recuperarea
Aici sindicaliștii atacă direct modul în care UAIC justifică măsura.
Potrivit acestora, universitatea nu prezintă dovezi că angajații ale căror ore ar urma să fie eliminate din pontaje au fost informați că termenul de 90 de zile se apropie de expirare și că li s-ar fi oferit efectiv posibilitatea de a recupera orele.
Mai mult, nu ar exista dovezi că aceștia ar fi refuzat în mod nejustificat timpul liber.
Prin urmare, susține sindicatul, nu poate fi pus semnul egal între neacordarea timpului liber și refuzul angajatului de a-l primi.
Sunt două situații diferite.
Dacă angajatul a refuzat efectiv, situația trebuie demonstrată. Dacă însă timpul liber nu a fost planificat sau acordat, responsabilitatea nu poate fi transferată automat asupra salariatului.
Este una dintre criticile cele mai dure aduse conducerii UAIC.
Sindicatul susține că universitatea încearcă să beneficieze chiar de pe urma unei eventuale deficiențe administrative proprii.
Cine răspunde pentru orele care nu au fost recuperate?
Din perspectiva sindicatului, UAIC nu poate trata șefii de servicii ca pe niște persoane care poartă singure responsabilitatea pentru gestionarea timpului liber.
Angajatorul este universitatea.
Iar conducerea instituției are responsabilitatea organizării muncii și a evidenței timpului de muncă.
Sindicatul invocă în acest context principiul exprimat prin sintagma latină nemo auditur propriam turpitudinem allegans, susținând că o instituție nu ar trebui să poată invoca propria culpă pentru a justifica neexecutarea unei obligații.
În traducere simplă, argumentul este următorul: dacă angajatorul nu a organizat corespunzător recuperarea orelor suplimentare, nu poate transforma propria deficiență într-un motiv pentru a șterge munca deja efectuată.
Aceasta este, de altfel, una dintre liniile principale ale poziției sindicale.
Șase probleme ridicate, un singur răspuns analizat
Sindicatul „UNIO” susține că în adresa transmisă conducerii UAIC au fost ridicate mai multe probleme distincte.
Potrivit documentului sindical, răspunsul universității se concentrează în principal pe interpretarea termenului de 90 de zile.
În schimb, sindicatul reclamă că alte aspecte au rămas fără un răspuns concret.
Unul dintre acestea privește chiar modificarea pontajului.
Pentru sindicaliști, faptul că un angajat nu și-a recuperat orele în termen nu înseamnă că acele ore nu au fost efectiv lucrate.
Iar pontajul trebuie să consemneze realitatea muncii.
Aici se află, probabil, cea mai importantă miză a conflictului.
Disputa nu mai este doar despre când poate fi acordat timpul liber. Este despre dacă o instituție poate modifica ulterior evidența timpului efectiv lucrat pentru că modul în care acele ore urmau să fie compensate nu a fost realizat în termenul stabilit de lege.
O dispută care nu se mai poate ascunde în spatele unui termen de 90 de zile
Conducerea UAIC spune că legea este clară: munca suplimentară din 2026 se compensează cu timp liber în termen de 90 de zile.
Sindicatul răspunde că această prevedere nu spune că orele efectiv muncite trebuie șterse dacă nu au fost recuperate în intervalul respectiv.
Între cele două poziții există o diferență fundamentală. Prima privește termenul de compensare. A doua privește existența și evidența muncii.
Iar aici răspunsul conducerii UAIC, în forma prezentată de sindicat, lasă întrebări importante fără un răspuns direct.
Cert este că, în urma dispoziției Serviciului Salarizare, sindicatul a cerut revocarea măsurii și o procedură clară, în locul unei practici care, susține acesta, poate conduce la eliminarea din pontaj a unor ore deja efectuate.
Deocamdată, conducerea UAIC își menține interpretarea. Sindicatul o contestă.
