În municipiul nostru de poveste, stimabile, unde asfaltul mai oftează din când în când și dosarele cresc mai ceva ca iarba după ploaie, strălucește o figură de legendă: doamna procuroare Kristina. Nu e doar un om al legii — e, fără exagerare, un monument viu, genul acela de cadru pe care l-ai pune în ramă aurită și l-ai atârna în holul instituției, să se încline și pereții când trece.
Cu o privire tăioasă ca o sabie de samurai și o răbdare de fier beton, doamna Kristina nu doar că citește dosarele — le disecă, le întoarce pe toate fețele și le scoate la lumină până și umbrele. Pentru dânsa, hoții pe bani publici nu sunt persoane influente, ci simple cazuri de rezolvat, bifate cu precizie de chirurg și finalizate cu eleganță de maestru.
Așa au aflat, spre exemplu, celebrii (în cercuri nu tocmai onorabile) Don Costelo și Don Buzatino că nu-i de glumit cu justiția când aceasta poartă tocuri ferme și are un zâmbet rece. Găbjiți monumental, cum ar spune cronicarul de serviciu, cei doi au trecut fulgerător de la aroganța de cafenea la reflecția filozofică de… spațiu restrâns.
Iar noi, cetățenii giudețeni, nu putem decât să ne umflăm pieptul de mândrie: căci din mijlocul nostru s-a ridicat această figură aproape mitologică, aleasă — cum altfel? — în fruntea procororilor de pe întreg cuprinsul țării. O alegere firească, aproape inevitabilă, ca răsăritul soarelui sau ca apariția unei conferințe de presă după o reținere spectaculoasă.
Doamna Kristina nu doar aplică legea, bibicilor. Ea o face să pară artă. Până și Unchiul nostru, exigent până la nebunie când vine vorba de Măreția Dreptului, și-a scos pălăria în fața acestor succesuri ale Doamnei de Oțel giudețene și muncipale.
Dialog final:
— Costelo: Băi, Buzatino… zici că scapăm?
— Buzatino: Dacă scapă peștele din tigaie… poate.
— Costelo: Da’ noi nici tigaie nu mai avem…
— Buzatino: Avem, Costelo. Doar că e încinsă… și suntem în ea.
