În ultimele săptămâni, spațiul public internațional a fost inundat de imagini, speculații și narațiuni explozive: scenarii privind înlăturarea forțată a liderului Venezuelei, Nicolas Maduro, discuții reluate despre interesul strategic al Statelor Unite pentru Groenlanda, dar mai ales modul spectaculos în care astfel de idei sunt ambalate și consumate de public. Dincolo de adevărul sau fezabilitatea acestor acțiuni, un lucru devine tot mai evident: limbajul și logica prin care sunt prezentate seamănă mai degrabă cu scenariile filmelor americane decât cu rigorile dreptului internațional.
Nu este vorba doar despre politică externă, ci despre o cultură a justificării forței, cultivată timp de decenii prin cinema, televiziune și mitologia „salvatorului global”.
În filmele americane de succes, conflictul este simplu: există „răii” și există „eroii”. Antagonistul nu este un stat suveran, cu istorie, populație și drepturi, ci o entitate abstractă – dictator, terorist, regim malefic. În fața lui, intervenția eroului este nu doar legitimă, ci inevitabilă. Fără procese, fără negocieri, fără nuanțe.
Această schemă narativă a fost repetată obsesiv în „Rambo”, „Top Gun”, „Independence Day”, „American Sniper” sau universul Marvel, forța americană este echivalată cu binele, iar acțiunea unilaterală cu justiția. Publicul global a fost educat, subtil dar constant, să accepte ideea că, atunci când America intervine, o face „pentru binele tuturor”.
Spre exemplu, în extragerea lui Maduro au fost folosite trupele Delta Force. Ei bine, zeci de milioane de spectatori din întreaga lume au fost extaziați de celebrul film intitulat „Operațiunea Delta Force” (1986), în care juca extrem de popularul actor Chuck Norris, personaj a sute de meme – uri și bancuri despre forța sa inexpugnabilă. Evident, în trilogia Delta Force era vorba – cum altfel? – despre traficul de cocaină din țările latino-americane invocat acum de Donald Trump ca pretext de subjugare a Venezuelei.
Asocierea e simplă și imediată: trupele Delta Force sunt formate din niște supereroi care sunt de partea binelui. Nici nu mai contează motivele pentru care sunt aruncate în luptă. Important e spectacolul care estompează o realitate tragică.
Capturarea unui lider străin, discutarea publică a preluării unui teritoriu aparținând unui aliat sau ignorarea mecanismelor multilaterale sunt, în dreptul internațional, chestiuni extrem de grave. În orice alt context istoric, ele ar fi fost numite fără echivoc: agresiune, ingerință, încălcare a suveranității.
Astăzi însă, asemenea idei sunt adesea prezentate cu un limbaj care le spală de conținutul lor real: „operațiune de stabilizare”, „eliberare”, „interes strategic legitim”. Exact vocabularul filmului de acțiune, unde distrugerea unui oraș este acceptabilă dacă eroul salvează lumea în ultimele cinci minute.
La fiecare declarație sau scenariu radical, internetul răspunde cu o avalanșă de meme-uri: glume despre „GTA: Venezuela Edition”, hărți rescrise ironic, supereroi care „rezolvă” Groenlanda într-un episod de 30 de secunde.
La prima vedere, pare sănătos: umorul demitizează puterea. În realitate însă, această ironie constantă are un efect pervers. Meme-urile nu contestă fondul problemei, ci o banalizează. Când o posibilă invazie sau capturarea unui șef de stat devin material de glumă, ele încetează să mai provoace indignare sau reflecție.
Propaganda modernă nu mai funcționează prin lozinci brute, ci prin povești. Iar Hollywoodul a fost, poate fără să își propună explicit, unul dintre cei mai eficienți constructori de mitologie geopolitică ai secolului XX și XXI.
Atunci când politica externă începe să semene prea mult cu un film de acțiune, nu asistăm la o epocă a supereroilor, ci la un regres periculos spre legea celui mai puternic.
